Arhiva luna 07, 2013

Uluitorul Maurice si rozatoarele lui educate

08 07 2013

Mi-am propus inca de ieri sa scriu un articol dar pana astazi am uitat tema…imi aduc aminte ca prin vis de un blog pe care am vazut un filmulet, un documentar realizat de BBC cu un scriitor faimos (in UK), dar nu reusesc sub nicio forma sa-mi amintesc numele blogului, parca era ceva cu prietenii gandirii superstitioase…sau ma insel…iar filmuletul trata o problema de importanta majora, dar pentru cei mai multi dintre noi indepartata…off, nu-i usor sa imbatranesti…la naiba, o sa trag un pui de somn si poate am mai multe sanse cand ma trezesc…ah, mi-am amintit, e cu un tip (Terry Pratchett) bolnav de…cum ii spune, imi sta pe limba…de Alzheimer…si cum merge el in Elvetia pentru a se interesa, oarecum morbid (e inca sanatos), de sinuciderea asistata.

Cu aceasta ocazie asista (sic!) la moartea blanda a unei cunostinte (atentie, urmeaza imagini tulburatoare!) si sta de vorba cu un tanar de 42 de ani, bolnav de MS (scleroza multipla), care a ales sa-si incheie conturile cu viata.

https://www.facebook.com/gandirecritica

Un documentar minunat sau bizar, in functie de ce gusturi ai! In cazul in care cochetezi cu ideea sinuciderii asistate trebuie sa stii ca Elvetia este singurul loc din Europa in care poti merge si poti comanda doar un bilet dus. Cum banuiai poate, sustin dreptul oamenilor coplesiti de propria lor suferinta de a muri intr-un mod demn, si acesta este motivul pentru care promovez documentarul si o felicit pe creatoarea paginii pe Facebook (despre care voi oferi, nu peste mult timp, amanunte compromitatoare, astept doar sa-si aleaga una din facultatile de psihologie de top la care a fost deja acceptata)

PS Terry este inca in viata si a participat, anul trecut, la New York Comic Con. Inca mai delibereaza in problema sinuciderii asistate.

viitor student la Facultatea Bioholistica de Aeronave submersibile

06 07 2013

Anul acesta, la BAC, un subiect mai special  (“despre alegerea unui model in viata, in 300 de cuvinte”) a produs euforie in randul elevilor, la concurenta cu joint-urile din timpul pregatirii intensive pentru examen. Asumandu-si mari riscuri, Lelia Munteanu, care nu mai este de mult o adolescenta, a indraznit sa raspunda si ea. Mi s-a parut minunat raspunsul ei, motiv pentru care il si reproduc, fara consimtamantul ziarului Gandul, pe care nu l-am putut contacta telepatic:

Modelul meu în viaţă este Anri Coadă respectiv avionul cu reacţie cum ar veni aeroportul Otopeni cu acelaşi nume fincă seamănă în mod deosebit de mult cu nea Gigi. Părerea mea. Mă refer la nea Gigi când nu-l bagase la zdup ceia ce a fost o nedreptate pentru întregul nostru popor care el nu a furat ci a dat tot mereu. Acest om foarte bazat care a plecat de jos de la o simplă oaie obişnuită ajungând pe culmile succesului la Maibak şi alte aspecte ale vieţii noastre creştine din cele mai vechi timpuri şi până astăzi. Ca mod de viaţă aş dori o carieră de Primar cu ajutorul lui dumnezeu ceva gen. Această meserie este foarte grea cu avantajele ei în permanenţă înconjurat de domnişoare finuţe în număr corespunzător care este cel mai simaptic cu smardoiala sa distinsă domnul Mazăre. Aş putea să mai amintesc câteva personalităţi din Ghencea enumerarea oprinduse aici. În concluzie am decât un ideal dorindu-i multă sănătate şi fericire şi suces la bac. Având în vedere cât nea minţit marele nostru poet naţional Mihai Eminescu de îl cunoştea vecinii toţi cât era de carditor iar Ion Barbu poet trăgea pe nas cu riga cript-o şi lapona ienicer care Odobescu s-a sinucis luânduşi viaţa eu nu pot să urmez aceste exemple negative. Vă mulţumesc din suflet pentru frumoasa dumneavoastră notă ce m-i-o v-eţi da la acest subiect dificil banii sunt în şerveţel care l-am pus în sertarul unde miaţi sugerat în mod repetat.    

 

te rog, nu-mi pune astazi saliva pe fata!

06 07 2013

Au nevoie copiii sa fie imbratisati? Oho, inepuizabila! Au nevoie sa se cuibareasca in bratele cuiva? Cu siguranta! Au nevoie sa fie mangaiati? Desigur! Pe scurt, au nevoie de afectiune fizica? In mod hotarat DA! Insa au nevoie in termenii lor. Adica au nevoie sa le fie respectate corpurile si sa fie atinsi cu dragoste nu cand vor adultii din jurul lor ci atunci cand simt ei aceasta necesitate interna. Si, atentie, nu o simt tot timpul.

Mult prea des corpul unui copil este „violat” de parinti sau rude care il pupa, il gadila, il smotocesc sau il sufoca de-a binelea cu imbratisari. Stimati adulti, cumparati-va o pisica sau un caine! (sau si animalele au drepturi similare?). Multor copii nu le plac saruturile (saliva altuia pe obrazul lor) iar unii cu o natura mai senzitiva tolereaza foarte greu atingerile dincolo de un prag atins relativ usor.

Ce invata un copil dintr-o astfel de interactiune? Ca „teritoriul lui corporal” nu este suficient de important pentru a fi respectat si ca dragostea poate fi impusa cu forta. El creste si devine un adult care intra in relatii apropiate in baza aceluiasi model disfunctional sau se apara de el, retroactiv, refuzand intimitatea dupa care tanjeste in secret. Pentru ca este mai mic un copil nu este o fiinta cu mai putine drepturi. Cand bunica il intreaba mieros „Si acum (la plecare) cine primeste un pupic?” copilul sanatos se va simti liber sa spuna „Nimeni” (hihi!), daca nu doreste asta. Din pacate parintii detin periculoasa arma a culpabilizarii si nu ezita sa o foloseasca. Insa ce fel de dragoste este aceea oferita din frica? Nu e dragoste, normal. Sunt primele scene din uriasul teatru social.

Acesta nu e un articol scris de un om care se teme de imbratisari. Dimpotriva! Cred ca niciun copil nu este prea mare pentru a fi strans la piept si cred ca adultii au nevoie si ei de atingere, toata viata. Doar ca oamenii nu sunt standardizati, prin urmare nevoile lor de contact fizic sunt diferite si merita respectate. Nu vad de ce copiii ar trebui tratati diferit. Atingerea iubitoare este un mijloc foarte puternic de a-i transmite dragostea, deci de a-l securiza, doar ca asta nu inseamna sa nu tii cont de intensitatea nevoii lui sau de limitele lui de acceptare. Tu cum te-ai simti daca un urias ar veni acum la tine, te-ar ridica din fata computerului cu o singura mana si ti-ar lipi doua buze imense in zona cervicala? (unii parinti au zone de interes genitalizate, pregatind, nestiutori, terenul pentru bizarerii sexuale adulte).

Copiii au nevoie de atingeri, dincolo de orice indoiala. Bebelusii mor daca nu sunt tinuti in brate (vezi faimosul studiu Spitz). Insa nu toti copiii resimt la fel atingerea si cu siguranta vor sa o primeasca atunci cand au nevoie ei, nu cand au nevoie parintii sa o ofere (motanul, da?). In momente de criza este crucial pentru un copil sa fie tinut in brate sau tinut de mana. Va simti astfel ca nu e singur si va integra pierderea prin care Viata il provoaca la crestere. Insa copiii nu sunt tot timpul in criza. Cel mai adesea sunt veseli si fericiti. Emana o energie pe care multi adulti o doresc sau doar si-o reprezinta nostalgic. Vin ei catre tine si te ating. Uneori se urca pe tine (viitori alpinisti, probabil). Bucura-te! Viata  se auto-sarbatoreste. Inainte de a merge tu catre ei, fii atent! Observa-i privirea. E posibil, uneori, sa citesti: „Nu acum, mamaie. Poate mai tarziu.”

perceptia termica la tantarii captivi intr-un frigider

06 07 2013

M-am intalnit (intr-un vis arhetipal) cu daimon-ul care a sters articole mai vechi si am negociat cu el posibilitatea de a republica unele mai plictisitoare. Am oferit la schimb sufletul meu imaterial. Iata un prim rezultat:

Am intrat in ultima luna de primavara . Asta inseamna ca, nu peste mult timp, vom face din nou cunostinta cu tantarii. Tu cum rezolvi aceasta problema? Ai un stoc de pastile Raid? Sau le vorbesti frumos si ii inviti sa te ocoleasca? Daca unul se asaza pe gatul tau de acum dezgolit si initiaza clasica procedura de extractie a sangelui il articulezi scurt si precis? Altfel spus, esti un criminal de tantari? Si chiar daca niciodata, pana la sfarsitul vietii tale, printr-un noroc chior, niciun tantar nu ar atenta la volumul tau de sange in circulatie, nu ar fi totusi interesant sa te intrebi daca tantarii au constiinta?

Asta fac eu, acum. Daca au si eu ii omor (ceea ce sunt hotarat sa fac dar nu brutal ci indirect si elegant, prin intermediul unui aparat, deci fara sa-mi „manjesc” mainile) inseamna ca le distrug constiinta. Adeptii teoriei reincarnarii imi vor spune ca sufletul lor (pe care, pentru simplitate, il putem echivala cu constiinta) oricum va reveni intr-o alta forma (tot de tantar, stimati karma lovers?). Dar asta nu-l face pe cel care distruge corpul unui tantar un agent inocent. Este adevarat ca nu a distrus constiinta (care este indestructibila, ceea ce inseamna ca face parte din alta lume, unde mijloacele fizice nu pot ajunge-situatie in care apare imediat intrebarea „Cum e posibil ca cele doua lumi, a materiei respectiv a constiintei, sa functioneze un timp impreuna daca nu se ating, adica nu au niciun punct comun?”- faimoasa problema insolubila a optiunii dualiste) dar a distrus viata, prin urmare, fata de Viata, are o anumita vinovatie. Si nu rezist sa nu ma intreb: daca noi distrugem Viata dincolo de un anumit punct (omorand nu doar tantari ci si pasari, oi, vite si porci, in abatoare) nu cumva Viata, incercand instinctiv sa se apere, ne-ar putea agresa la randul ei? (ceea ce ar putea fi interpretat, din punct de vedere uman, ca o pedeapsa, fiind de fapt, din perspectiva Vietii, o incercare disperata de auto-protectie). Ma gandesc uneori ca aceasta posibila agresiune reactiva (raspunsul de aparare) al Vietii se traduce nu neaparat in ceva ce Viata ne face ci mai degraba invers, in ceva ce Viata nu ne mai lasa sa facem (mai exact, desi am putea trai, conform unor geneticieni, 120-150 de ani, Viata nu ne lasa decat aproximativ jumatate, dupa care ne scoate din joc). Se asigura astfel ca nu vom genera distrugeri si mai mari  in restul de 75 de ani, sperand probabil ca urmatoarea generatie sa fie mai inteleapta (si procedand in mod similar, cand realizeaza ca nu este). Incep sa cred tot mai mult in aceasta intuitie doar in aparenta ingrozitoare: putem invata sa respectam mai mult Viata, protejand-o pe cat posibil si Viata, la randul ei, simtindu-se in siguranta cu specia noastra (pentru ca nu e o problema individuala) sa ne permita sa traim mai mult in mod natural, adica fara „ajutorul” adesea otravit al medicamentelor .

Dar nu aceasta vreau sa subliniez in articolul de fata. Ma intreb, pur si simplu, care este viata interioara a unui tantar (sau daca exista asa ceva). Daca reusesc sa pacalesc un tantar si intra in frigider, oare ii va fi frig? Vreau sa spun, va fi constient de modificarea periculoasa a mediului ambiant, adica va sti ca ii este frig? (pentru ca asta inseamna constiinta, sa-si cunoasca propria experienta, in acest caz, strict termica) Mai mult decat atat, se va teme de moarte? (fiindu-i tot mai dificil sa supravietuiasca la -2 grade) Ar putea fi furios pe mine? Observa ca ma refer doar la experiente senzoriale sau emotionale si nu la ganduri (deoarece sunt convins ca nu gandeste-altfel cum ar fi putut fi atat de prost incat sa se lase inselat?) Unii romantici ar putea obiecta „De unde stii tu ca nu gandeste?” iar singurul meu raspuns este „Priveste-i comportamentul! Si nu uita sa gandesti cand faci asta!” Daca tantarii ar gandi, ei ar dispune de un set de reprezentari prin intermediul carora si-ar putea controla comportamentul. Este insa evident ca nu reusesc. Si atunci, cum ar putea cineva care nu dispune nici macar de gandire sa aiba constiinta? Mai mult decat atat, ce motive avem sa credem ca are o identitate, adica se auto-percepe ca un individ anume, altul decat oricare alt tantar? Eu unul nu am astfel de motive, ceea ce ar putea fi, daca nu o forma incredibila de insolenta, adevarul gol-golut (care imi permite sa cumpar pastile anti-tantari fara mustrari de… constiinta).

Nu cred ca un tantar are experienta durerii (sau a bucuriei voluptuoase, daca ma gandesc la activitatea lui preferata). Nu cred ca el stie ca are aripi. Habar nu are ca oamenii nu-l doresc. Nu intelege ce inseamna sa bazai. Nu stie cum se misca. Intregul lui comportament, destul de simplu, de altfel, poate fi inteles fara presupunerea inutila a existentei constiintei. Pentru ca, daca exista, constiinta tantarului nu-i foloseste la nimic. Pe de alta parte, tantarul are un sistem nervos minuscul. De aici rezulta o implicatie ametitoare, mai ales pentru amatorii de lumi paralele: constiinta, pentru a exista ca ceva emergent, sau macar pentru a se manifesta (in ipoteza dualista a celor doua lumi, materiala si spirituala) are nevoie de un anume suport neuronal. Este limpede ca tantarii nu au acest gen de creier. Insa cine il are? Unde se trage linia? La maimutele superioare? La fatul de 3 luni? In acest caz putem manca linistiti orice fel de carne si chiar avorturile sunt ok, deoarece distrug doar viata, nu si constiinta („sufletul”, in varianta pop culture). Si daca nu este asa? Daca exista o forma incipienta de constiinta deja de la, sa zicem, pesti? Daca viziunile dualiste (echivalentul filosofic al doctrinelor spirituale) sunt gresite? Daca, intr-adevar, constiinta (sufletul) emerge din materie ca o forma uimitor de complexa si, poate, abia din acel moment, durabila? Nu cumva, in acest caz, distrugerea ei voita este o eroare pentru care noi sau urmasii nostri platim?

In niciun caz nu detin raspunsul la aceste intrebari si prefer sa-mi pastrez mintea deschisa in loc sa ader nediscriminativ la o teorie (fie ea si „spirituala”) apta sa calmeze frica de moarte („sufletul nu moare niciodata, doar corpul e trecator”) sau vinovatia in cazul unui avort sau al unor greseli izvorate din ignoranta insa nu mai putin fatale (pentru ca au dus, dar nu brusc ci gradat, la moartea cuiva-de exemplu fumatul pasiv la care un nefumator cu gene mai fragile este expus). Sunt inclinat sa cred ca Eul constient nu supravietuieste (prietenii reincarnarii confunda amintirile cu identitatea, nereusind sa vada ca si un computer are amintiri, ma refer la memoria lui, fara sa fie cineva anume-iar informatiile stocate pot fi cu usurinta transferate pe un alt computer, cu un simplu stick). Sunt momente cand constiinta imi pare o structura emergenta pe care Viata este capabila sa o produca din nou si din nou, la infinit (si este mereu la fel, deoarece nu are continut). Alteori inclin catre dualism (constiinta aflata intr-o alta lume, doar manifestandu-se in aceasta, atunci cand dispune de un suport adecvat, anume o retea neuronala de interfata) doar pentru placerea de a savura existenta ideala a unui cu totul altul (a se vedea studiul lui Rudolf Otto). Curg intre aceste polaritati. Un lucru stiu sigur: de la un punct incolo, oamenii fixati rigid intr-o perspectiva ultima imi devin neinteresanti (deoarece sunt previzibili-da, exista un limbaj spiritual monoton si lipsit de prospetime, vehiculand obositor cuvinte precum iubirea, vibratiile, ingerii, Diavolul, karma, energiile si, bineinteles, Dumnezeu cu nelipsitele lui atribute…umane). Imi doresc sa fiu in continuare surprins. Si nu stiu daca este posibil, dar prefer un adevar in miscare.

I have a (happy) dream

05 07 2013

Operatiunea Oameni foarte fericiti din Romania este in plina desfasurare. Am ajuns la 5 (cinci) persoane, 3 femei si 2 barbati, si mai am la dispozitie doi ani si sase luni. Cred ca sunt in grafic: mi-am propus sa creez  o retea sociala a fericirii (operez cu conceptul de fericire eudaimonica si ii multumesc, cu aceasta ocazie, prietenului Aristotel)

Da, este posibil sa existe si in Romania oameni foarte fericiti si asta fara a detine sapte autoturisme, asa cum este cazul unuia din vecinii mei (invidios pe mine). Pe (cativa dintre) acesti oameni mi-am propus sa-i conectez intr-un fel de retea  fara nici un alt scop in afara de acela de a-i determina pe elvetieni, cunoscuti pentru nivelurile lor cosmice de fericire, sa contemple posibilitatea de a se muta, temporar, in tara noastra.

De asemenea, tinerii care acum cocheteaza cu ideea de a o lua, incet-incet, spre Vest, afland de o astfel de retea, poate vor avea unele ezitari (e una din fantasmele mele de care nu ma pot vindeca, in ciuda unui tratament homeopat foarte eficient, administrat in doze minuscule)

Si pentru a oferi si unele dovezi, cu riscul de a-mi cauta incisivii si caninii, in viitorul apropiat, prin  iarba (a nu se interpreta gresit), iata un scurt citat:

ca fac ceea ce mi-am dorit, in fiecare zi, fac oamenii sa zambeasca si sa fie fericiti ca pot face asta. Ce puteam sa cer mai mult? Ce puteam sa imi doresc mai mult? Ce ”flow” mai mare decat sa ma pierd in arta mea, asa cum o vad eu, aceea de a aduce zambetul  pe fata unui om care nu mai stie sa zambeasca?

PS Nu dau nume deoarece cateva din aceste persoane sunt casatorite si nu vreau sa am de-a face cu partenerii sau partenerele lor.