Arhiva 11 07 2013

regula 12-7 (doar pentru cei entuziasti)

11 07 2013

Am facut un pariu cu mine insumi (am o anumita diversitate interioara, hihi!) si am castigat (fiind imposibil sa pierd) Am scris un mic articol despre excelenta profesionala si ce anume presupune ea si am anticipat un procentaj mic de vizualizari (in raport cu media). Exact asta s-a si intamplat. Dar nu-mi explic de ce (sic!)

Sa fie mediocritatea profesionala o optiune mai buna? Nimeni in toate mintile nu ar sustine asa ceva. Pe de alta parte, nu ar putea exista ceva „de mijloc” intre excelenta si mediocritate? Fireste ca exista si hai sa numim acest ceva un profesionist suficient de bun (dupa modelul lui Winnicott, pentru prietenii psihanalisti)

Care ar putea fi variabila (factorul psihologic) care face diferenta? Ce anume poate fi atat de puternic intr-un om incat sa-l determine sa studieze si sa munceasca 12 ore pe zi, 7 zile pe saptamana, timp de 10 ani? (ma trec fiorii doar scriind aceste cifre)

Si cel care a atins sau intentioneaza sa atinga excelenta profesionala si profesionistul suficient de bun dispun de un set de calitati (sa le spunem abilitati)  care permit obtinerea unor rezultate superioare (mediocrul nu obtine rezultate superioare si uneori nu obtine  nici un fel de rezultate)

Si atunci, ce anume ii diferentiaza? Sa fie interesul/preferinta vocationala? Nu, nu e nici asta, ambii sunt interesati de domeniul lor. Ce-a mai ramas? De unde ar putea veni aceasta energie fabuloasa? (daca Dr. House ar fi fost un doctor real de cate ore crezi ca ar fi avut nevoie pentru a ajunge la acel nivel? Sunt sub influenta serialului, am mai declarat asta si imi asum intarzierea notorie)

Ar putea cineva sa vizeze excelenta profesionala (sa fie in Top 1%, indiferent de domeniu) doar pentru ca isi propune asta, neavand ceva mai bun de facut? (de exemplu sa iasa la o cafea sau o apa plata cu prietenii) Nu cred. Factorul pe care il am in vedere (cumva si Angela Duckworth, o psihologa pe care o prefer) nu poate fi ales in mod constient. Este vorba despre ceva care exista sau nu iar atunci cand exista, ei bine, nu as fi sigur ca e ceva foarte sanatos (daca definim sanatatea psihologica in termeni statistici ca normalitate)

Te cam tin pe jar? Ok, o sa-i dau si un nume. Excelenta profesionala, pe langa abilitati, perseverenta si interes, mai are nevoie de un ingredient pentru a fi atinsa:

O pasiune mistuitoare. O dragoste incredibila pentru un domeniu. O lebada neagra.

cum au fost (in mod crud) sacrificate cateva pisicute si ce ne-au invatat ele

11 07 2013

David Hubel si Torsten Wiesel, prin anii ’60, in loc sa-si iroseasca viata prin cluburile din Boston (erau cercetatori la Harvard), au inceput sa studieze creiere de pisici. Au avut o idee interesanta care le-a adus premiul Nobel. Mai exact,au luat animale nou-nascute si le-au acoperit temporar un ochi. Peste 3 luni ochiul a fost descoperit iar legaturile dintre ochi si creier studiate (e adevarat, cativa pisoi au fost sacrificati pe altarul stiintei).

Deoarece ochiul acoperit nu a fost stimulat in zonele din creier corespunzatoare lui nu s-au realizat conexiuni neuronale. Degeaba a fost descoperit 3 luni mai tarziu, aproape orbise (celalalt ochi s-a dezvoltat normal). „Defectiunea” vizuala nu a fost recuperata niciodata. Cand acelasi experiment a fost reluat cu pisici adulte efectele au fost diferite: deprivarea vizuala nu a anulat capacitatea ochiului de a-si relua functiile normale.

Cercetarea a fost repetata de altii (conditie esentiala in stiinta:posibilitatea replicarii rezultatelor) si s-au obtinut aceleasi rezultate. A devenit limpede: in autoconstructia neuronala a creierului exista perioade sensibile (numite initial „critice”). Spus in cuvinte mai simple:anumite lucruri trebuie facute la vremea lor! Creierul tanar, in anumite perioade, are nevoie de o stimulare specifica pentru a se putea dezvolta (a realiza conexiuni stabile) Nu e vorba de stimuli numerosi sau sofisticati, cum ar putea crede unii parinti nevrotici care vor sa-si transforme copiii in genii (probabil pentru a-si compensa insuficientele-nu sunt rautacios ci doar observator al vietii) ci de stimuli simpli, oferiti, insa, la momentul potrivit. Copilasul are nevoie de obiecte colorate, zornaitoare, pe care sa le poata atinge (gandeste-te numai la obiectele „naturale”, cat de usor sunt de procurat) si nu de jucarii scumpe, irelevante pentru creierul lui senzorial (dar importante pentru orgoliul parental si imaginea sociala gonflata).

Din fericire, oamenii nu sunt motani. Cu alte cuvinte, exista posibilitatea unor recuperari functionale, cu atat mai mari cu cat perioada de deprivare a fost mai scurta. Este nevoie, bineinteles, de antrenament si stimulare (uneori le amintesc asta studentilor mei care au trecut prin facultate precum gasca printr-o mare de atomi de hidrogen si oxigen). Ar fi, totusi, de preferat sa nu se ajunga pana aici. La o scara mai larga decat ariile senzoriale, ne putem inchipui cum arata mintea cuiva care, intr-o perioada sensibila, nu a fost provocata sa gandeasca, sa caute logica unei situatii si sa-si sprijine afirmatiile pe dovezi. Discutand doar intre noi, ti se pare ca invatamantul public este orientat in acest sens? Ne putem astepta, cunoscandu-l in detaliu, deoarece am trecut prin el, sa produca, pe banda rulanta, adulti liberi din punct de vedere mental, capabili de gandire critica, reusind frecvent sa diferentieze ideile de fantezii sau dorinte si, pentru a incheia apoteotic, creativi? Pentru mine, in rolul de profesor, este cu adevarat tragic sa intalnesc tineri cu mintea deja contractata sau inchisa, blocata in obiective pe termen scurt (adesea de tip hedonist), operand cu termeni pe care nu ii stapanesc (ci doar isi imagineaza asta) si identificata cu prejudecati de toate soiurile. Asa se trezeste in mine dispozitia depresiva.

Mutatis mutandis, exista si categoria cealalta, a tinerilor incantatori, cei care, printr-o interventie divina (joking!) au scapat relativ nevatamati si inca mai sunt curiosi, inca mai vor sa inteleaga, inca mai sunt entuziasmati de misterul realitatii si nu au hotarat arogant ca lucrurile sunt intr-un anume fel si cu asta basta („ce atata cercetare!”). Ei ma cheama spre polul hipomaniacal si-mi intretin speranta intr-o lume mai ecologica cognitiv, adica purificata de idei si conceptii copilaresti, mai potrivite cu galetusa si trotineta.

Pentru a incheia in spiritul in care am inceput, iti povestesc cazul Genie (o fetita izolata social de un tata psihotic si o mama oarba). A fost descoperita la 11 ani. Nu mai avusese contacte cu alte persoane si nu avea aproape niciun fel de capacitati de exprimare verbala (gandeste-te la un copil de clasa a patra care nu vorbeste!). A reusit sa invete cuvintele dar nu a putut sub nicio forma sa deprinda regulile gramaticale (lucru pe care nu-l reusesc nici verisoarele noastre, maimutele, dupa ce invata semnele-pana la 10 ani gorila Koko invatase 400 de semne, deci avea ditamai vocabularul). Genie nu a depasit niciodata performanta linvistica a unui copil de scoala primara. De ce? A ratat perioada sensibila! Bad karma, un episod din marele plan al lui Dumnezeu sau doar intamplare nefericita?

despre un barbat care a facut un copil si apoi a plecat (si nu-i mai raspunde la telefon)

11 07 2013

Fie X un barbat si A o femeie. X si A au o relatie sexuala in urma careia A ramane insarcinata. Imediat dupa consumarea actului sexual X dispare pentru totdeauna. A decide sa-si duca sarcina la bun sfarsit. Copilul se naste si creste, fiind ingrijit de mama lui. Devenind constient, intelege ca are un tata si doreste sa-l cunoasca. Uneori se confrunta cu situatii dificile si ar vrea tare mult ca tatal lui sa fie de fata si sa-l ajute. Alteori i-ar placea sa fie acolo doar pentru a-i impartasi o bucurie. Insa tatal lui nu e niciodata prezent. Nici atunci cand este bolnav, nici atunci cand lucrurile merg  bine. Reusitele si esecurile se succed fara  ca tatal sa participe vreodata la viata interioara a copilului. Pana la sfarsitul vietii lui (copilul creste si devine adult) tatal nu apare niciodata. Nu-i raspunde niciodata la rugaciuni (adresate in sinea lui sau facute publice la televizor). Se comporta ca si cum nu ar exista desi e limpede ca trebuie sa fi existat, macar in momentul contopirii sexuale. Se comporta ca si cum nu i-ar pasa de copil. Este un tata neinterventionist in cel mai cinic sens al cuvantului. Daca aceasta nu ar fi o parabola si m-as referi la un om in carne si oase, sunt sigur ca un astfel de comportament ar starni dezgust si dispret (ce tata ar fi atat de lipsit de inima incat sa nu interactioneze in niciun fel cu copilul lui, mai ales daca acesta il roaga plin de speranta, in momente dificile?)

Daca sunt excesiv de subtil (desi nu cred), gandeste-te acum la acel Dumnezeu care, din ratiuni care ne depasesc, nu raspunde rugaciunilor (si nu ma refer la dorinta copilareasca de a primi un trenulet ci la cazurile unor copii care se zbat intre viata si moarte, deoarece parintii nu au suficienti bani pentru o operatie-cativa din fostii mei studenti pot depune oricand marturie!). Din motive care ne scapa, acest Dumnezeu misterios nu intervine in vietile oamenilor pentru a le salva (lasand astfel sa se petreaca tragedii cumplite) si lasa raul sa-si faca de cap. Nu pare a fi preocupat de framantarile, suferinta si durerea omeneasca. Sigur ca putem spune oricand ca are un plan mai inalt, insa nu asta doream sa punctez. Vreau sa scot in evidenta ce inseamna, in termeni observabil, sa fii absent.

Si acum fie un barbat Y si aceeasi femeie A. In urma unei relatii sexuale A ramane insarcinata. Cum probabil te astepti deja, Y dispare si el (oare ce se intampla cu barbatii acestia? Sau este ceva la A care ii indeparteaza?). Totusi, spre deosebire de X, Y intervine din cand in cand in viata copilului (spre disperarea fratelui sau vitreg). Doar ca nu regulat si, oricum, nu se arata niciodata in carne si oase. Eventual, mai vorbesc la telefon………… Y este la curent cu evolutia fiului/fiicei lui gratie unui sistem costisitor de supraveghere prin satelit. Cand considera necesar actioneaza, uneori fara sa i se spuna in mod explicit (poate citi gandurile copilului). Deoarece puterile lui sunt iesite din comun, poate chiar declansa o ploaie torentiala intr-o zi peste masura de calduroasa sau, pentru a fi mai convingator, suspenda temporar legea gravitatiei, astfel incat caderea de la 4 metri (Emil Boc in direct, pentru cine isi mai aminteste) sa fie inofensiva. Spre deosebire de primul tata, acesta, Y, este interventionist.

Daca exact aceleasi comportamente, dar la o scara cosmica, le atribuim lui Dumnezeu, obtinem, in functie de viziune, doua categorii de credinciosi: deisti (X) si teisti (Y). Fac risipa de rafinament? In niciun caz, aceste pozitii reprezinta subiectul unor dezbateri teologice aprinse. Eu doar le dau mai multa concretete, stiind prea bine, de la Piaget, ca gandirea se construieste prin reprezentarea interna a unor actiuni fizice concrete (cunostinte banale de psihologie, sectiunea „dezvoltarea cognitiva a copilului”)

Deismul neinterventionist si evolutionismul pot coabita, insa apare problema nesuferita si aproape insuportabila a indiferentei lui Dumnezeu (tatal care face un copil si apoi dispare pentru totdeauna). Teismul, pe de alta parte, exclude evolutionismul (din cand in cand, Dumnezeu modifica ordinea naturala a lucrurilor. El poate chiar savarsi miracole ce ne par capricioase numai pentru ca nu-i putem intelege intentiile). Cel care crede in Dumnezeu, si in plus este interesat de propria lui coerenta mentala, trebuie sa-si inteleaga pozitia personala (X sau Y) si, mai departe, sa constientizeze consecintele. Spun acesta deoarece sunt sustinatorul integritatii personale, indiferent daca aceasta presupune o perspectiva religioasa ori ateista asupra vietii. Oamenii care isi inteleg limpede credintele, deoarece le-au examinat in mod inteligent si se comporta in acord cu ele sunt preferatii mei, chiar daca credintele noastre difera (fiind, la limita antagonice) Pe de alta parte, ma tem de fanaticii zelosi, capabili nu doar sa darame turnuri inalte, omorand fiinte nevinovate, ci si sa raneasca in mod intentionat, prin cuvinte ofensatoare si propozitii irationale (adica fara argumente).

Cred ca avem datoria de a participa la dezvoltarea unui spatiu al dialogului civilizat, un loc de intalnire pentru minti aflate in diverse stadii de evolutie, poate si cateva exceptionale (nu putem fenta clopotul lui Gauss). Din motive in primul rand estetice cred ca a fi taliban (in sensul de fundamentalist) nu este o optiune in secolul 21. De asemenea, a refuza evidentele sau dovezile neplacute, la fel ca a declara un subiect transat inainte de a-l fi trecut prin filtrele curatate de prejudecati ale mintii imi pare o optiune la fel de regresiva (ancorata in trecut). Eu am ales sa traiesc in acest fel, sa-mi expun ideile unei audiente largi si sa infrunt riscurile unei respingeri. As numi asta o cautare uimita a adevarului.

Iar din punctul in care ma aflu, curiosilor macinati de dilema: „atunci cine raspunde la rugaciuni?”, le-as lansa o contra-intrebare „Poate propriul tau creier? Sau mintile altor oameni?”

 

“sunt personajul care va schimba filmul”

11 07 2013

Se pare ca totul a inceput cu o fetita de 10 ani care nu a inteles prea bine spiritul distructiv al capitalismului, mai ales in varianta lui romaneasca. Iar daca vrei sa afli pana unde s-a ajuns, citeste aici:

http://www.dollo.ro/2013/07/fatalismul-mioritic-se-trateaza-cu-drujba/