M-am gandit sa exemplific diferenta dintre un barbat si o femeie, folosind ca reper lungimea unui articol. Nu, de fapt nu vreau sa fac asta, am in minte ceva mai profund: am gasit un articol care mi-a placut foarte mult si, fidel unei apucaturi pe cale de a se transforma in obicei, am decis sa il republic, fara permisiunea autorului. Autorul se numeste, in acest caz, Rodica Ionescu si sper sa fie flatata de compania in care o asez (Andrei Plesu respectiv Albert Einstein-vezi articole precedente). Este posibil, totusi, sa nu fie, si, existand sanse sa ne intersectam (spre deosebire de cei doi barbati mentionati, in special, si din fericire, al doilea) as putea ajunge direct in clinica de ortopedie. Fiind de sex masculin, imi asum acest nobil risc.
O precizare: s-ar putea ca ideile urmatoare, citite de cineva din Olanda sau Franta, sa nu para in niciun fel neobisnuite. In Romania, insa, ar putea parea ceva de avangarda. In cazul in care si tu simti asa, vreau doar sa-ti reamintesc, nu fara o anumita uimire, ca pe la 1900 dreptul femeilor de a vota era, de asemenea, ceva de neconceput. Astazi este un lucru firesc, in armonie cu legile vietii.
Articolul se numeste „Despre depravare si/sau iubirea neconditionata”. Repet, autoarea este Rodica Ionescu (pentru cititorii fideli, una din invitatele de anul trecut). Daca esti barbat, o recomandare: activeaza-ti resursele de rabdare, articolul fiind kilometric.
”Azi am primit o întrebare a cărei relevanţă oricât m-aş chinui să o găsesc, nu reuşesc. Întrebarea sună cam aşa: „Dacă partenerul tău ar fi atras de o altă femeie, tu ai fi de acord?” Semnificaţia întrebării pentru mine este practic nulă. Cu ce să fiu de acord, iubito? Cu faptul că îi place şi altcineva, cu faptul că apreciază strălucirea, atractivitatea, şarmul, delicateţea, feminitatea altei reprezentate a sexului frumos? Spune-mi ce relevanţă ar avea dezacordul meu în acest context. Să presupunem că soţul meu vine acasă în seara asta şi îmi spune: „Draga mea, eu sunt atras de altă femeie. Îmi place să o văd, prezenţa ei mă răscoleşte, când apare sunt emoţionat, îmi tremură picioarele, îmi tremură vocea, am început să o visez în fiecare noapte.” Să presupunem că eu îi răspund: „Nu, nu sunt de acord cu ce simţi.” Hai să ne gândim cu luciditate la consecinţe: eu, prin dezacordul meu faţă de sentimentele lui pot oare să îi deturnez traiectoria atracţiei deosebite faţă de cealaltă femeie, pot să îi influenţez natura sentimentelor, începând oare de mâine când o va vedea pe stradă se va arăta dezgustat de prezenţa ei, se va uita cu silă la picioarele ei frumoase, va deveni dintr-o dată scârbit când ea îi zâmbeşte? Doar pentru că eu nu sunt de acord? Să îţi mărturisesc o chestiune interesantă: nici măcar atunci când nu sunt de acord cu sentimentele mele, nu am puterea de a le schimba. Tot ce pot face e să mă uit la mine, să mă evaluez (sau nu), să mă urmăresc, să îmi monitorizez gândurile şi să le las să fie. Să le las să existe. Chiar dacă mi-aş dori ca ele să dispară. Repet: nu am puterea de a mi le influenţa. Sigur, le pot deturna o perioadă prin feluriţi distractori (o sticlă bună de vin care să mă determine să uit un timp că simt lucrurile acelea îngrozitoare cu care nu sunt de acord, o noapte de dans sau orice altceva), dar a doua zi, pe fondul lucidităţii cotidiene, voi constata că ceea ce simt e tot acolo. Nu dispare. Poate va dispărea peste o vreme, poate nu. Cel mai înţelept lucru pe care îl pot face e sa aştept cât e nevoie ca sentimentele scandaloase să plece din mintea mea. Desigur, cu riscul ca ele să nu plece niciodată.
Deci, dacă regula de mai sus se aplică la mine, de ce nu s-ar aplica şi la partenerul meu? Cum cred eu că i-aş putea schimba sentimentele dacă l-aş ruga să nu mai simtă ce simte? Săracul de el, nici singur nu e capabil să îşi influenţeze ruta sentimentelor. D-apoi dacă ar resimţi presiunea mea?
Recunosc că problema trebuie tratată diferit atunci când partenerul susţine că din pricina sentimentelor pentru cealaltă femeie, pe mine nu mă mai poate atinge sau că privindu-mă nu mai este încercat de nicio trăire afectuoasă faţă de persoana mea. În acest caz, sunt de acord cu despărţirea. E simplu: o iubeşte doar pe ea, iar pe mine mă priveşte ca pe o statuie sau ca pe un tablou, fără să îl mai mişc în vreun fel (asta în cazul în care partenerul nu este cumva iubitor de artă, pentru că dacă ar fi, statuia şi tabloul i-ar spune mai multe decât o femeie în carne şi oase : – )). Despărţirea în acest caz, însă, ar surveni nu din alte motive, ci din pricina faptului că prezenţa lui în cadrul cuplului nostru ar echivala practic cu „o absenţă”. Dacă rămânerea lui cu mine nu l-ar mai ajuta să crească, dacă aş vedea că relaţia noastră s-ar transforma într-o închisoare pentru el, atunci probabil că separarea ar fi cea mai bună soluţie.
Cu toate astea, este posibil (da, chiar e posibil; of! fir-ar să fie!) ca el să iubească mai multe persoane în acelaşi timp. E valabilă şi reciproca: ea să iubească mai mulţi bărbaţi în acelaşi timp. Adică: să simtă ce simte şi faţă de ea, dar în continuare şi faţă de mine. Gândeşte-te puţin: când o femeie are un singur copil, nu îşi imaginează că mai poate exista încă un copil pe lume pe care să îl iubească la fel de mult precum pe primul vlăstar al familiei. Fiind interesată de acest subiect, am urmărit de-a lungul timpului câteva femei care după prima naştere au declarat că nu există nimeni şi nimic pe lume care să le fie atât de apropiat inimii precum copilaşul lor şi că nu îşi pot reprezenta în minte imaginea vreunei alte persoane (copil sau nu) care să le provoace sentimente la fel de puternice. OK. Dar ghici ce au spus după a doua naştere? Hopa! Surpriză! Iată că se poate. După ce au avut şi cel de-al doilea bebeluş, cine crezi că nu se putea hotărî care copil ocupă primul loc în inima ei? Ai ghicit: chiar mamele cu pricina. Toate, fără excepţie au declarat că nu îşi pot imagina cum de au reuşit să trăiască până acum fără cel de-al doilea adorabil bebe, cum de au putut rezista fără să îl ţină în braţe (au rezistat dintr-un motiv foarte simplu: pentru că respectivul copil nu exista încă) şi cât de ciudat li se pare că înainte de a rămâne pentru a doua oară însărcinate s-au gândit că nu mai poate exista nimeni pe lume care să le aducă fericirea pe care le-a adus-o primul copil.
În inimile noastre (hai să le zic „inimi” ca să nu păgubesc articolul de orice urmă de gentileţe şi romantism) este loc destul pentru multe iubiri. Poţi iubi un număr finit de oameni (dar e finit prin prisma faptului că 1) viaţa nu îţi este suficient de lungă pentru a cunoaşte toţi oamenii de pe pământ (plus ca ne înmulţim cu rapiditate, deci numărul nostru creşte) şi 2) nu cu toţi cei pe care îi ştii eşti compatibilă. Dar numărul persoanelor pe care le poţi iubi nu este limitat la 1.
Adică 1 copil, 1 bărbat, 1 femeie, 1 prieten, 1 părinte. Cum de reuşeşti să îţi iubeşti ambii părinţi şi nu doar pe unul dintre ei? La fel de bine poţi iubi şi două – trei sau mai multe femei sau doi – trei sau mai mulţi bărbaţi. Cum de eşti capabilă să îţi adori ambii copii? Idem pentru mai mulţi parteneri de viaţă. Cum de îţi poţi îndrăgi cei 20 de prieteni şi nu doar pe cel mai bun dintre ei? La fel de bine o poţi face cu mai mulţi bărbaţi sau mai multe femei. Este eronată convingerea cum că dragostea erotică nu poate fi simţită decât pentru o singură persoană. Unde scrie asta? Dacă cineva deţine vreun studiu care să fi demonstrat acest lucru (adică imposibilitatea existenţei sentimentelor de dragoste faţă de mai mulţi parteneri în acelaşi timp), îl rog cu putere să mi-l trimită deîndată. Şi fiindcă nu mă omor să vorbesc din studii făcute de alţii (nu de alta, dar sunt tare leneşă, iar efortul de a deschide o carte sau vreo revistă de psihologie e mult prea mare), am realizat un studiu de-a lungul câtorva ani în care am aflat lucruri care te vor îngrozi, probabil, mai ales dacă continui să crezi că partenerul tău este imposibil să fie atras (nu acum, ci la un moment dat în viitor) şi de altă femeie. Toţi cei intervievaţi au mărturisit ori că 1) au simţit atracţie sexuală puternică sau mai puţin puternică (oricum, au simţit-o într-o măsură sau alta) de-a lungul timpului faţă de altă persoană, chiar dacă erau angajaţi deja într-o relaţie de cuplu stabilă; ori că 2) au simţit atracţie sexuală şi au intrat în cel puţin o relaţie extraconjugală; ori că 3) în afara atracţiei sexuale, au avut sentimente profunde faţă de un alt posibil partener (dragoste). Există o excepţie: cei care erau implicaţi într-o relaţie nouă de cuplu, o relaţie în care încă mai erau foarte multe lucruri de descoperit, o relaţie proaspătă, magică, misterioasă, recentă. Doar aceia au mărturisit că nu au simţit nimic de acest gen faţă de altă persoană. Şi ca să nu îmi dai în cap că nu îţi prezint indicatorii statistici, măcar atât îţi pot spune: eşantionul a fost reprezentativ (în jur de 50 de persoane).
Să revin la ideea de la care am plecat: ţinând cont că sentimentele unui om nu pot fi schimbate doar fiindcă vrei tu, de ce nu i-ai permite partenerului să aibă o relaţie cu altcineva în cazul în care acest lucru îl ajută pe el să îşi depăşească anumite complexe, să înlăture anumite frustrări, ce să mai…în cazul în care asta îl face mai fericit? Atenţie: am trecut deja de pe tărâmul sentimentelor şi gândurilor murdare, pe tărâmul faptelor. Ok: deci nu îi dai voie (eram sigură că nu îi vei permite asemenea blasfemie). Spune-mi, te rog, cum ajută acest lucru la dezvoltarea şi creşterea cuplului vostru. Deci: vei avea un partener care îşi doreşte şi pe altcineva, vei avea un partener îndrăgostit şi de altcineva, un bărbat frustrat, care face ce face doar pentru că nu îi dai tu voie, doar pentru că nu primeşte permisiunile pe care le-ar vrea, deci nu pentru că nu îşi doreşte el, ci pentru că nu îţi doreşti tu. Ţi se pare fair? Din câte ştiu eu, iubirea este acel sentiment care te determină să lupţi pentru fericirea celuilalt, orice ar însemna asta, şi să urmăreşti ca iubitul tău să nu resimtă durere fizică sau psihică din orice pricină. Oooops! Am uitat: aia era iubirea necondiţionată, adică aia pe care noi nu prea o practicăm. Eu aşa văd iubirea faţă de o persoană: tu fiind fericit pentru că el este fericit. Iar în acest moment partenerul tău nu mai este fericit doar cu tine, dorind şi altă femeie. Ce faci tu pentru fericirea lui? I-o interzici, nu-i aşa? Nu ai voie să fii decât cu mine! Îl vezi trist, îl vezi că e în continuare tulburat de prezenţa celeilalte sau că are diverse frustrări care îi alterează starea de bine (adică cea pe care noi, în calitate de iubite sau soţii necondiţionate ar trebui să urmărim a i-o maximiza), dar îi comanzi să fie fericit doar cu tine. Sunt curioasă dacă îţi va reuşi. Dacă a-i impune celuilalt ce să simtă şi ce să facă îţi reuşeşte, tare aş dori să aflu şi eu reţeta. La mine nu a funcţionat pe niciun plan, nici atunci când mi s-a impus ce să simt sau ce să fac (şi au fost suficiente situaţii), nici atunci când am impus eu celuilalt ce să simtă sau ce să facă. S-a întâmplat de multe ori, din respect unul pentru celălalt să nu ne rănim, însă ştii care a fost rezultatul? O falsă fericire. Eu prefăcându-mă că îmi e bine, doar de dragul lui, iar el prefăcându-se că îi e bine doar de dragul meu. Când de fapt în momentele acelea atât eu, cât şi el ne doream altceva. Valabilitatea afirmaţiei mele se menţine nu doar în cuplu, ci în toate ariile vieţii. Ani în şir începând din copilărie mi s-a repetat să nu mai fiu rebelă şi să simt nevoia de a simţi ce doreau alţii să simt (nu e ceva neobişnuit, pentru că societatea impune în general membrilor săi, inclusiv copiilor, să se conformeze tiparelor). Eu, copil ascultător, am încercat. Dar ştii ce? Nu am reuşit, oricât m-ar fi străduit. Nu m-am putut opune nevoilor mele, dorinţelor mele, impulsurilor mele, gândurilor mele, credinţelor mele. Nu m-am putut nega la nesfârşit. Iar de câte ori m-am negat, chiar şi aşa nu am fost capabilă să aduc fericire celor din jur. Dintr-un motiv clar: nu am fost naturală în comportament. „S-a văzut” că nu îmi face plăcere să acţionez într-un anume fel. S-a văzut că mă chinuiesc, că fac eforturi extreme pentru a mă arăta în alt fel decât eram. Şi ghici de când am început să aduc fericire celorlalţi? De când mi-am dat voie să fiu naturală. Curios, nu-i aşa? Exemplu: un părinte care îşi obligă odrasla să urmeze anumite studii doar pentru că asta a fost dorinţa dintodeauna a părintelui va simţi fericire atunci când îşi vede copilul plângând din pricina sentimentului de ratare profesională pe care îl are? (chiar dacă i-a îndeplinit dorinţa) Ce bucurie va aduce acel copil celor din jur, dacă este frustrat, nemulţumit, nerelaxat, agitat, nefericit, incomplet? Ce bucurie aduce un om altor oameni dacă se prezintă doar pe jumătate, dacă golul provocat prin neascultarea propriei voci interioare îl determină să se arate celorlalţi trist, abătut, melancolic?
Aşa şi în cuplu. Te simţi mai bine văzându-ţi partenerul anxios, eventual chiar depresiv? Dacă da, atunci felicitări: eşti una dintre multele persoane ofertante a unei iubiri condiţionate de toată frumuseţea. Nu, mersi. Iubire de acest tip se găseşte pe toate drumurile. Suntem experţi în a iubi condiţionat: te iubesc de nu mai pot, dar doar dacă:
- Mă iubeşti doar pe mine
- Mă doreşti doar pe mine
- Faci dragoste doar cu mine
- Nu simţi atracţie faţă de nicio altă femeie
- Nu vii mai târziu de ora 20 acasă
- Simţi nevoia să mă incluzi în absolut toate planurile tale etc. etc. etc. etc. etc.
Păi ce-i asta? Iubire să fie? Totul poate fi roz, dar până când „de unde – de neunde” dorinţele partenerului încep să se îndrepte şi către altcineva. Atunci, gata: mi-am retras iubirea.
Nu consider că ceea ce am afirmat mai sus instigă la infidelitate. Fidelitate înseamnă angajamentul faţă de cineva că vei fi statornic, devotat şi promisiunea că nu îi vei înşela aşteptările. Revin cu altă întrebare: cine te pune să promiţi aşa ceva? Cine a stabilit aşteptările respective? Aşteptările se creează de comun acord, în urma discuţiei şi acordului celor doi. De ce stabileşti aşteptări pe care ştii că nu le poţi respecta? (sau pe care bănuieşti că nu le poţi respecta) De unde ştii tu că peste 20 de ani aşteptările lui vor mai coincide cu dorinţele tale? Dacă ele vor deveni incongruente? Dacă vor deveni incompatibile? Vei avea de ales: ori rămâi frustrat (lucru care îţi va provoca ţie nefericire, dar nu şi lui), ori îţi încalci angajamentul de fidelitate (pe care în orbirea îndrăgostirii l-ai făcut partenerului; mai ales la începuturile relaţiei, există această mare tentaţie de a promite marea cu sarea celuilalt), ori revizuiţi regulile cuplului retrăgându-vă angajamentul luat acum mulţi ani şi instituind noi reguli, limite, permisiuni (deci reclădirea relaţiei pe o nouă fundaţie). În opinia mea, în cadrul cuplului nu se cade să existe promisiuni. Tot ce poţi afirma este ce simţi acum, în acest moment. Dar atât. Nimic mai mult.
Chiar ieri am fost părtaşă la o discuţie: femeia se simţea foarte presată să rămână însărcinată fiindcă soţul o ameninţase că dacă în următorul an nu se hotărăşte să conceapă împreună un copil, o părăseşte. Just like that: îşi retrage iubirea. Iar femeia, bănuieşti ce afirma? „Nu-mi doresc, dar o să concepem un copil”. La întrebarea mea: „de ce să faceţi un copil dacă asta nu reprezintă şi dorinţa ta?”, ea răspunde: „Păi ce vrei să fac? Vrei să mă lase? N-am de ales.” Din punctul meu de vedere, cuplul a cărui „evoluţie” se clădeşte pe durerea, frustrarea, nedorinţa, călcarea în picioare a nevoilor celuilalt, este un cuplu în moarte clinică. Poate rezista ani buni aşa, respectivii parteneri pot chiar îmbătrâni împreună, dar puternica condiţionare dintre ei le va pune întotdeauna limite, le va ridica obstacole, nu le va permite să se deschidă unul faţă de celălalt şi să se arate în toată splendoarea. Fiecare om e un mic univers. Diferit. De ce nu l-am descoperi şi de ce nu ne-am bucura de el aşa cum ni se arată, natural?
Congruenţa nevoilor a două persoane este greu de obţinut în toate etapele vieţii şi ale relaţiei de cuplu. Pentru momentele în care nevoile încep să devină disjuncte, există o soluţie. Ea se cheamă iubire necondiţionată (also known as „dorinţa de a-l vedea pe celălalt fericit”).
Iar dacă i-a întâlnit cineva pe Ileana Cosânzeana şi pe Făt Frumos de mână pe stradă, îl rog să îmi dea de ştire. Şi pentru că îmi place să probez ceea ce citesc (în acest caz, minciuna de la finalul basmului), în cazul în care ai dat nas în nas cu ei prin piaţa Matache, spune-mi: erau tineri sau bătrâni?
Bănuiesc ce vei răspunde. Erau tineri, nu-i aşa?”
