Arhiva luna 08, 2012

« Articole mai vechi
Articole mai noi »

Skol, Mall, (exit) Poll

20 08 2012

Faci parte dintr-un grup si grupul are un lider, formal sau informal. Poate este echipa in care joci sau partidul de care apartii (poti citi „echipa” sau „partidul” si in cheie simbolica) sau poate e vorba de cei mai buni prieteni, alaturi de care te angajezi in curse infernale pe motociclete mai scumpe decat o garsoniera confort 2, spre disperarea celor care vor sa doarma cu geamul deschis.

De asemenea, fiind o fiinta umana, ai si tu valori iar una din ele este loialitatea fata de grup („toti pentru unul, unul pentru toti!”-ca un scurt memento, iti amintesti, sper, daca nu esti adolescent, marsul organizat de PSD, cu multi ani in urma, in apararea unui membru marcant,un anume Bivolaru, mars avandu-l in frunte pe Adrian Nastase; ironia sortii a facut ca amandoi sa ajunga la inchisoare!) Loialitatea fata de grup a fost selectata evolutionist, nu exista nicio indoiala: sansele de supravietuire, intr-un grup, sunt mult mai mari si, pentru a securiza apartenenta la grup, trebuie sa-i fii loial.

Dar ce te faci cu situatiile in care grupul se comporta in feluri pe care nu le aprobi? Si, pentru a simplifica problema, sa presupunem ca grupul se comporta astfel deoarece il urmeaza pe lider (ii pune in practica deciziile). Ce se intampla cu tine atunci cand vezi ca imparatul e gol dar toata lumea se comporta ca si cum ar avea haine minunate?

Da, asta se intampla, experimentezi un conflict, si nu cu grupul, sau cu imparatul, in primul rand, ci cu tine insuti: inauntrul tau doua valori intra in conflict. Pe de o parte avem loialitatea fata de grup (nimeni nu critica hainele imparatului). Pe de alta parte avem pretuirea ta pentru adevar. Pentru tine onestitatea este o valoare si, daca vrei sa fii o persoana onesta, realizezi ca trebuie sa-i spui grupului ca imparatul e gol.

Onestitate vs loialitate fata de grup.

Ce vei alege? Cum stabilesti ce este mai important pentru tine? Ce te faci daca ambele valori sunt la fel de importante? Daca esti onest sunt sanse mari ca grupul sa te excluda sau sa te sanctioneze. O sa te doara. Esti onest dar nu esti loial. Invers, daca esti loial dar nu esti onest, te vei bucura, in continuare, de beneficiile oferite de grup insa, in sinea ta, vei sti ca esti un mincinos (sau un ipocrit). Stii ca imparatul este gol si te prefaci ca nu este. S-ar putea chiar sa fi incercat sa te autoconvingi ca are haine dar ai renuntat, realizand gradul de prostie al acestei tentative.

Nu este o situatie ipotetica, o dilema teoretica la care iti propun sa meditezi in timpul unui meeting plictisitor solicitat de directorul acela executiv si mai plictisitor. Cu siguranta faci parte din mai multe grupuri (si familia extinsa este tot un grup) iar grupurile au ierarhii, nu neaparat formalizate, iar in varful ierarhiilor s-a cocotat cineva. Grupurile au „imparati” iar imparatii, uneori, nu au haine. Le vei spune asta? Va fi onestitatea mai importanta decat loialitatea?

Va fi crescut ceva inauntrul tau, atat de pretios, incat sa risti pierderea unor avantaje? Este mai important sa spui adevarul (adica sa nu te prefaci, sa fii autentic, sa fii sincer, sa spui ceea ce crezi) sau este mai important to go with the flow? (adica sa ignori absenta hainelor imparatului pentru un scop mai inalt)

Situatiile in care ne aduce viata ne permit sa intelegem cu ce fel de ierarhii valorice operam. Este posibil sa crezi ca adevarul si spunerea lui (onestitatea) sunt valori centrale pentru tine pana in clipa in care, privindu-te pe tine insuti, observi ca nu spui adevarul pentru a putea actiona in spiritul loialitatii. Te uiti la propriile tale comportamente si realizezi ca a fi loial este mai important decat a fi onest.

Ar merita, probabil, sa-ti oferi un timp de reflectie pentru a afla de ce loialitatea este mai importanta, conteaza mai mult decat onestitatea. In termenii filosofiei morale asta ar insemna sa incerci sa justifici rational alegerea ta. E posibil sa nu reusesti. Altfel spus, analiza te-ar putea aduce in punctul de a accepta ca loialitatea nu este o valoare constientizata si asumata ci doar un comportament alimentat de frica. Esti loial pentru ca iti este frica. In acest caz inca nu esti un subiect moral. Fiinta ta morala inca nu s-a nascut, este inca in „burta” mamei (adica nu s-a diferentiat de alte aspecte ale mintii).

Dar la fel de bine poti spune adevarul nu pentru ca onestitatea ar fi o valoare reala in sistemul tau de valori ci pentru ca esti o persoana conflictuala. Ai un nivel inalt de ostilitate si, pentru a manifesta aceasta energie, ai nevoie de conflict, de lupta. Asa ca ce faci, poate inconstient? Il provoci! Se intampla ca imparatul sa fie gol? Perfect, ii vei spune sau le vei spune membrilor grupului. Cand actionezi purtat de impulsul tau psihologic si nu de alegerea ta rationala („a fi onest este un lucru esential pentru mine deoarece…”), imi pare rau, nici in acest caz nu esti un agent moral. Esti inca un foetus. Actionezi din alte motive decat cele pe care ti le reprezinti. Cineva te-ar putea ajuta sa intelegi asta desi nu iti va conveni.

Am putea avea, totusi, o situatie in care loialitatea si onestitatea sa fie valori asumate (justificate, argumentate)? Desigur! Aceasta este conditia tragica a omului constient. Ca si cum nu ar fi de ajuns ca ne-am trezit aruncati in aceasta lume (atentie, Heidegger!) si trebuie sa ne descurcam in ea! Colac peste pupaza, ca urmare a dezvoltarii morale, ajungem si in situatii imposibile, in care, indiferent ce am face, o parte din noi (dar si din afara noastra) va fi ranita.

Si atunci, nu devine conditia in care traiesc pietrele, cele care doar exista de-a lungul timpului (Zeit), o alternativa mai dezirabila? La ce bun sa devii o fiinta si sa-ti asumi o alegere dureroasa? Nu e mai comod sa gandesti mai putin (asemenea „pietrelor”) si sa te distrezi mai mult? Dorele, baiatule, macar tu ma intelegi, nu?

P.S. Uita-te si sub capac!

Publicat in Responsabilitatea | Commentarii Oprite

because how we live matters

19 08 2012

Sunt putine sanse sa fi auzit de Senia Maymin. Martin Seligman, fondatorul psihologiei pozitive, in 2005, cand a intalnit-o la masterul de Applied Positive Psychology, sigur nu stia ce impact va avea asupra lui.

La ora aceea Senia era o tanara de 32 de ani, absolventa Harvard in Mathematics and Economics, vorbind fluent rusa, franceza si japoneza, avand propriul ei hedge fund. Intre timp (2007) a devenit the Publisher and Editor-in-Chief of Positive Psychology News Daily, an online news site about the latest research and applications of positive psychology, offered in English, Spanish, and Chinese.

In 2009 a publicat Resilience (editor si autor al capitolului 3) si Gratitude, doua subiecte importante pentru psihologia pozitiva. Insa ceea ce imi pare cu adevarat memorabil, in legatura cu ea, este ca, studenta fiind (la master), l-a determinat pe Seligman sa renunte la teoria privind fericirea autentica (deoarece era incompleta) si sa creeze o alta: the Well-Being Theory.

Pentru nici un „parinte”, in sens stiintific, nu este usor sa renunte la teoria lui, atunci cand cineva ii demonstreaza ca are imperfectiuni si/sau nu explica aspecte esentiale ale realitatii. Cumva, Seligman a avut aceasta putere, fiind provocat de tanara lui „scolarita”. A acceptat ca teoria lui originara, desi se refera la ceea ce oameni aleg sa faca de dragul de a face (ca scopuri in sine), nu tinea cont de un element important (de fapt, de doua, insa Sonia a punctat doar unul): succesul de dragul succesului.

Esti si tu un caz reprezentativ? Faci parte din categoria celor care doresc sa invinga, doresc foarte tare sa invinga, insa nu pentru banii care urmeaza, nu pentru aplauzele de la final, nu pentru interviuri in presa si cu atat mai putin pentru partenerii sexuali care se vor inghesui precum mustele la miere. Ci doar pentru sentimentul de invingator!

Evident, nu am in vedere doar sportivii sau persoanele aflate intr-un anumit gen de competitie (vorbesc ca si cum as fi Seligman). Exista oameni care vor sa atinga maiestria intr-un anume domeniu fara nici un alt gand ascuns, vor pur si simplu sa simta ca au atins un nivel maxim de competenta sau de realizare. Sunt ei „fericiti”? Sunt, dar nu in sensul primei teorii ci in sensul celei de-a doua: au un nivel inalt de well-being (masurat cu instrumente specifice, altele decat faimoasele „cat de satisfacut esti cu viata ta?”).

Iti voi da un exemplu simplu, in care cred ca nu te regasesti: a face foarte multi bani. Extraordinar de multi. Pentru a figura in Top 300 (la noi) sau in Forbes 500 (la ei)? Nu! Pentru a-ti cumpara, anual, cate un Bentley, un Maserati si un Porsche? Eventual o insula greceasca? (se aude ca va fi posibil, in curand) Nu! Pentru a-ti face televiziune (trust de presa)? Nicidecum!

Nimic din aceste lucruri. Nu te intereseaza niciunul. Este chiar posibil ca foarte putini oameni sa stie cu adevarat cati bani ai. Nu-ti pasa de admiratia (si invidia, sa nu uitam niciodata) sociala. Vrei doar sa vezi cat de multi bani esti in stare sa faci. Fara nici un alt scop. Ba, la un moment dat, cand te-ai lamurit (if ever) te poti comporta asemenea lui Charles Feeney (contemporan cu noi, The Billionaire Who Wasn’t) sau John D. Rockefeller ori Andrew Carnegie (oale si ulcele). Ce-au facut acesti oameni dupa ce au acumulat averi uriase?

Au renuntat la ele!

Au oferit sume uriase pentru medicina, cultura, stiinta, educatie (da, mai intai si-au securizat familiile, normal!). Adica au muncit in prima parte a vietii si au fost filantropi in a doua jumatate? (atentie, Feeney inca traieste, doar ca nu are masina si umbla la mana cu un ceas de 5 dolari!) Exact! Au fost fericiti fiind invingatori, reusind in ceea ce si-au propus (sa faca bani, multi bani).

E doar un exemplu si nu insinuez ca cel mai bun (desi, daca ai castiga in 2-3 ani cateva milioane de dolari, ar fi grav?). Poti inregistra un scor inalt la well-being (numele mai stiintific pentru „fericire”) reusind sa realizezi ceva. Avand un sentiment real de competenta (adica sustinut de realitate).Devenind un maestru, un expert, un profesionist (si un instalator poate concura cu sanse egale, nu doar un medic chirurg sau un jucator de tenis de talia lui Roger Federer).

Mai mult, daca unul din copiii tai este inclinat in aceasta directie (ii simti deja nevoia intensa de competenta, in termenii lui Edward Deci, doar pentru connaisseuri), il poti sprijini. Ii poti netezi drumul. Il poti ajuta renuntand la a mai pune presiune pe el in alte domenii, care oricum nu-l intereseaza. Cu alte cuvinte, poti fi un factor important pentru nivelul lui de „fericire” (de well-being, ma distruge Seligman) nu doar la 40 de ani, cand va privi cu mandrie la ce a realizat, ci si la 8 ani, cand se va bucura de succesele corespunzatoare varstei).

Acesta este un articol de promovare a psihologiei pozitive.

Prietenii blogului ceva mai vechi stiu, eu „vin” din acea zona a psihologiei mult prea preocupata de umbre, de boala, de insuficiente, de aspectele intunecate ale psihicului uman. Mi-au ajuns mai bine de 10 ani petrecuti printre pacienti, clienti, nevroze, tulburari de personalitate, planuri de interventie, diagnostic clinic, follow-up, recaderi, limita de 65 (tot pentru connaisseuri), efecte placebo (dar si nocebo), serotonina recaptata si atacuri de panica.

Psihologia se poate ocupa si de lucruri luminoase, nu doar de recuperare si asigurarea unui nivel minim de functionare sociala. Ii poate ajuta pe oameni sa duca vieti mai productive, mai implinite, mai „fericite” (tot pun ghilimele pentru ca ma tem sa nu ma citeasca  (mos) Martin, nu stii niciodata de cand cu Google Translate).

Dar nu a fost acoperita deja aceasta nisa? („nisa” e un eufemism, de fapt e ditamai prapastia cosmica) Nu exista deja sute, poate chiar mii de interventii, de programe de dezvoltare personala, de incercari meritorii de ameliorare a conditei umane nu in sensul trecerii de la -9 la -3 ci al trecerii de la „minus” la „plus”?

Ba da, dar nu toate sunt eficiente!

Altfel spus, nu orice interventie cu scop de actualizare a potentialului sau de transformare individuala creatoare sau cum vrei sa-i spui livreaza ceea ce spune ca livreaza. Fireste ca sentimentele pe care le au oamenii suntt informative („m-am simtit foarte bine”) si trebuie luate in consideratie insa nu ele reprezinta criteriul pentru eficienta. Foarte multe interventii sunt „inerte”, asemenea unui tratament placebo. Ele modifica in sens pozitiv dispozitia dar nu produc rezultate pe termen lung. Prin urmare, intrebarea care nu solicita un doctorat in psihologie este:

Cum le deosebim pe unele (eficiente) de altele (ineficiente)?

La aceasta intrebare este asteptata psihologia pozitiva sa raspunda. Nu te ambala prea tare, este abia la inceput. Psihologia clinica si psihiatria au avut nevoie de 50 de ani si de miliarde de dolari pentru a se misca din punctul in care nicio tulburare mentala majora nu era tratabila (in 1945), toate tratamentele din acea vreme fiind niste caricaturi, in punctul in care 14 tulburari majore, astazi, sunt tratabile (un observator atent va remarca, probabil cu realism depresiv, ca nu am spus „vindecabile”).

Propun sa avem rabdare cu psihologia pozitiva. In acest moment, in Romania, nicio universitate nu ofera un program de studiu in acesta directie. Insa peste 10 ani este posibil ca lucrurile sa stea diferit (putem face si pariuri: la ce facultate de psihologie se va infiinta primul master in psihologie pozitiva, avandu-i pe alde Barbara (Fredrickson), Sonja (nu Maymin ci Lyubomirsky) sau Robert (Biswas-Diener, fiul, nu tatal) ca profesori invitati ?

Dar vei astepta pana atunci? N-ai vrea sa stii mai repede care sunt cele 5 elemente masurabile din conceptul de well-being (care este un construct, ca si „vremea”, nu poti pune mana pe el, nu mai zic sa-l gusti, hai, linge-te pe botic, te rog!)? Iar stiindu-le, nu ai vrea, daca se poate incepand de maine, sa le amplifici?

Am plecat de la Senia, matematiciana supradotata atrasa de psihologie si am ajuns la tine, supradotat(a)?, oaspete efemer sau sistematic al blogului, atras(a)…hmm, oare de ce anume? Seligman si compania au gasit un nume frumos pentru scopul urmarit de teoria lor (the Well-Being Theory). Nu l-au inventat ei ci un cetatean grec, Aristotel, care i-a zis pe limba lui si ei l-au tradus, inspirat, in engleza:

Flourishing.

Publicat in Experienta Spirituala | Commentarii Oprite

Judith Rich Harris (luptandu-se, printre altele, si cu o boala autoimuna)

18 08 2012

Prima parte a acestui articol este destinata exclusiv studentilor si absolventilor de psihologie, prin urmare tu, daca esti parinte, poti sari peste ea. Dar nu si peste urmatoarele, care te privesc direct! (si, daca esti un vizitator nou, te-ar putea soca, asa cum s-a intamplat cu multi altii, inaintea ta).

Aproape sigur in anul 1 ai dat un examen de genul Introducere in psihologie avand ca bibliografie (in principal) cartea unui autor roman. Iti amintesti cumva, avea si index? Si chiar daca nu avea, ai intalnit, undeva in cuprinsul ei, numele lui Judith Rich Harris?

Too bad, too bad! (daca raspunsul este „nu”) Ar putea insemna ca autorul respectiv nu este la curent cu evolutia psihologiei. Pentru a evita astfel de pericole, este recomandabil sa inveti dupa un textbook american, un manual in care nu doar ca sunt enumerate, la sfarsit, toate studiile citate pe parcurs (an de aparitie, revista), plus indexuri de nume si de concepte, dar iti si ofera siguranta ca esti conectat la realitatea prezenta a cercetarii. Din fericire, exista si pe piata romaneasca un astfel de manual, tradus, uneori prost, la Editura Tehnica. Atkinson si Hilgard,fireste! Mai bine de 1.000 de  pagini (eu am editia din 2005,tradusa dupa editia 2003, Wadsworth, nu stiu daca exista o alta, mai recenta).

2003 fata de 2012 inseamna deja 9 ani, deci o semnificativa intarziere, dar tot e un progres fata de manualele romanesti ancorate in secolul trecut! (sunt nesuferit?). Pentru a evita riscul ignorantei neintentionate, pe langa alte 3 textbook-uri originale, fiecare cantarind cate un kilogram (cine a spus despre cunoastere ca nu este un lucru greu?), doua din 2009 si unul din 2004 (autori diferiti, evident, imi place varietatea), mai consult un Bernstein din 2011. In toate este citata Judith Rich Harris, adesea de mai multe ori. Pentru cei care cred ca a fi citat intr-un astfel de manual ar fi o banalitate mentionez ca Diane Halpern, fosta presedinta APA, este citata doar de 4 ori iar Carl Gustav Jung (da, marele visator!) de numai doua ori.

Si acum sa revenim la treburile noastre: aceasta doamna, Judith Rich Harris, pentru al carei curaj dar si inteligenta am o mare admiratie, sustine, inca din 1995, cand a publicat un articol incendiar (la propriu) in Psychological Review, un fel de Mercedes al jurnalelor stiintifice de psihologie (a nu se confunda cu Psychologies, revista de la noi de citit in metrou), ceva imposibil de crezut. Anume, afirma doamna Harris:

Influenta parintilor asupra inteligentei si trasaturilor de personalitate ale copiilor este neglijabila, daca nu cumva nula.

In clipa in care vei relua aceasta afirmatie (pe care sper sa o intelegi bine, pana in acel moment) intr-o discutie particulara vei avea sansa, iti prezic, de a afla daca interlocutorul tau, pe de o parte, stapaneste logica si, pe de alta parte, daca are notiuni fundamentale de psihologie. Sunt serios cand spun asta. Doar din compasiune adaug ca, afirmatia fiind cu adevarat contraintuitiva, extrem de contraintuitiva, ca sa spun asa, e de natura sa anuleze, pentru moment, capacitatea de a gandi corect a partenerei tale de discutie (nu stiu de ce, imi imaginez ca vei vorbi prima oara cu o alta mamica).

Prin urmare, hai sa lamurim din start neintelegerile: Harris nu sustine despre parinti ca nu ar avea nici un impact asupra copiilor lor! Ea se refera numai la trasaturile de personalitate si la inteligenta. Nu spune nimic despre interesele copiilor sau despre felul in care acestia percep, resimt si interpreteaza relatia cu parintii lor. Te rog, mai citeste de doua ori fraza anterioara inainte de a merge mai departe!

Harris, pentru a fi corecti pana la capat, nu spune nicio noutate: faimosul studiu Minnesota, replicat de alti cercetatori,  dovedise deja, printr-o evaluare extensiva si atenta a gemenilor, ca faptul de a fi crescut in aceeasi familie are un efect neglijabil asupra factorilor de personalitate masurati (vezi McGue si Bouchard). Intr-o carte din 1996, Neubauer-ii (sot si sotie) ofera un exemplu simpatic, pe care il reiau:

Cei doi gemeni identici, crescuti in familii diferite, aveau acelasi nivel al trasaturii care indica nevoia de ordine si de curatenie („obsedatii de curatenie”, in limbaj popular). G1 explica asta prin identificarea cu mama lui („Am invatat de la ea! Ce altceva as fi putut face? Casa arata mereu luna.”) Iata si explicatia lui G2: „Ah, e simplu: din cauza mamei mele! Ea era o persoana extrem de dezordonata. Era normal sa reactionez!” Care este adevarul? Tendintele compulsive aproape identice ale celor doi frati nu au nicio legatura cu felul de a fi al mamelor lor ci cu genele identice pe care le au. Faptul ca au crescut in medii diferite nu a anulat aceste predispozitii. Ele s-au manifestat indiferent de mediu, transformandu-i in „obsedati” (nu stim cum fac fata sotiile lor).

Harris a mers mai departe si a demonstrat cum „zecile de studii” care sustineau contrariul („parintii isi modeleaza copiii intr-o mare masura”) fie nu aveau grupuri de control corespunzatoare fie nu foloseau tehnicile de analiza statistica necesare. Cu alte cuvinte, sustineau un mit!

Si pentru a intelege ce se poate intampla cu logica atunci cand cineva iti distruge o idee in care ai crezut toata viata, iata raspunsul lui Frank Farley, nimeni altul decat un fost presedinte APA:

Harris’s thesis is absurd on its face, but consider what might happen if parents believe this stuff! Will it free some to mistreat their kids, since „it doesn’t matter”? Will it tell parents who are tired after a long day that they needn’t bother even paying attention to their kid since „it doesn’t matter”?

Refuz sa cred ca un idiot ar fi putut ajunge in fruntea APA asa ca ii ofer lui Farley circumstante atenuante (cele de mai sus). Harris nu spune nicaieri ca felul in care parintii se comporta in relatia cu copiii lor nu conteaza. Iar din teoria ei nu rezulta in nici un fel ca, daca parintii nu influenteaza semnificativ trasaturile de personalitate ale copiilor, ar fi normal sa-i tina dintr-o chelfaneala in alta sau chiar sa-i abandoneze.

Parintii se comporta frumos cu copiii lor (le acorda atentie la sfarsitul zilei, desi sunt obositi) nu doar pentru ca vor sa aiba un anumit gen de copii (si, afland asta, vor renunta) ci si pentru ca ii iubesc! Cat de multa minte e necesara pentru a intelege asta? (intrebare retorica pentru Frank Farley si altii ca el) Chiar si mamele sobolan se comporta frumos cu progeniturile lor! (cred ca Farley, totusi, nu doar ca nu era un adept al psihologiei evolutioniste, dar poate nici nu vazuse vreodata cativa catelusi adorabili alaturi de mama lor)

Bine, Adriene (sic!), ai putea intreba, dar ce fac pana la urma parintii? In ce fel conteaza ei? In multe feluri, prietene, nu-ti inchipui ca ai scapat de responsabilitate. Nu vrei tu sa te gandesti la ele? (rogu-te, fara graba si dupa ce iti trec emotiile puternice) Nefiind sadic, te ajut si eu putin:

Parintii au puterea de a-i face pe copii sa se simta iubiti si in siguranta! Dar au si puterea de a-i umili, a-i descuraja, a-i invinovati, a-i insulta sau a-i face sa se simta neintelesi (la fel si partenerii de cuplu intre ei, apropo!). Aceasta nu este echivalent cu a spune ca le modeleaza trasaturile de personalitate! Pur si simplu parintii le fac copiillor viata mizerabila sau frumoasa!

Ti se pare putin lucru? Intelegi de ce nu-ti vine, acum, sa il suni pe tatal tau? Sau, invers, intelegi de ce iti pasa de el si ii oferi lunar 10% din salariul tau? Si de ce iti place si ti se pare normal sa-i spui mamei tale ca o iubesti?

Publicat in Scoala de Atentie | Commentarii Oprite

educatia viitorului (a inceput)

17 08 2012

Astazi, oarecum din senin, la o ora distanta si fara sa se cunoasca intre ele, o tanara doctor in psihologie si (o si mai) tanara, cred, viitor doctor in psihologie, una pozitionata in Romania si alta in Scotia, facandu-li-se mila de mine, mi-au trimis urmatorul link: coursera.org

Corespondenta mea din Regatul Unit, ca se se asigure, m-a indrumat si catre un TED-Talk din iunie 2012, sustinut de Daphne Koller, de la Stanford (o tanti care si-a obtinut diploma de master la 18 ani). Avand incredere in ce-mi scriu prietenii blogului, m-am uitat si, trebuie sa o spun, sunt socat. Realmente socat. Nu credeam ca Universul poate fi atat de nazdravan intr-o zi de 17. Voi reveni cu amanunte, dupa ce imi revin. Dar ideea de baza este urmatoarea:

Lumea chiar poate fi un loc mai bun!

Publicat in Experienta Spirituala | Commentarii Oprite

dilema ratonului (poate si a veveritei)

16 08 2012

Vreau sa-ti spun, foarte pe scurt, povestea prietenului meu (fictiv), Zarath (functionarului care a intocmit certificatul de nastere i s-a parut prea lung numele „Zarathustra” iar tatal copilului nu a observat, fiind beat). Zarath este casatorit, de aproape 10 ani, cu Frida (pe care o cunosc mai putin deoarece ma evita de cand nu mai cred in sincronicitati si, ca o ironie, nici nu ne intalnim intamplator).

Zarath si Frida, sot si sotie, da? (repet pentru ca stiu ca esti la capatul unei zile de munca epuizante, cum stim deja despre surfingul pe Net de la birou, cand seful este in concediu) Cei doi, la randul lor, sunt prieteni cu Emanuela. Nu in aceeasi masura, Zarath o cunoaste pe Emanuela inca din scoala generala (din oraselul Konigsberg). O vreme au pierdut legatura dar s-au regasit acum cativa ani, gratie unei inventii pe nume Picturebook. Cum era si normal, a prezentat-o Fridei pe Emanuela si cele doua femei s-au imprietenit.

Dar nu foarte tare, cum ziceam. In plus, sunt cateva luni de cand Zarath petrece destul de mult timp cu Emanuela iar Frida, desi are incredere deplina in sotul ei, in cele din urma l-a intrebat daca Emanuela este amanta lui (Emanuela nu este casatorita, fiind o fire libertina).

„Cred ca s-ar simti foarte ranita daca asa spune ca suntem amanti”, s-a gandit Zarath. „Apoi”, a continuat el, tot in gand, „Frida tocmai a fost concediata, fara nicio vina, si nu este momentul sa primeasca o astfel de veste”. Ce crezi, Zarath avea o relatie cu Emanuela? Nu te grabi, el poate fi un tip reflexiv caruia ii place (i se elibereaza dopamina in cap) sa se gandeasca la tot felul de situatii ipotetice.

Adevarul este ca Zarath si Emanuela, ei bine, cam duceau pionierul la ecluza, daca ma-ntelegi. Se babardeau, daca nu ma-ntelegi. Aveau aceasta fantezie inca din liceu (cum, si tu?) si li s-a parut inofensiv sa o concretizeze acum, ca sa scape de ea (de fantezie). Nu era nimic serios intre ei, doar o joaca plina de icnete si gafaituri, uneori. Nu avea sa dureze mult si chiar asa s-a intamplat (doar ca Frida a intrebat la mijlocul acestei perioade de exorcizare a fanteziei).

Pentru Zarath relatia cu sotia lui era foarte importanta si nu-si dorea sa o percliteze cu un exces de autenticitate (stiind foarte bine ca experimentele lui sexuale cu Emanuela nu vor dura). Avea, totusi, o dilema, el fiind un om integru (spune adevarul). A meditat putin inainte de a-i raspunde Fridei (se astepta la intrebarea ei, nevasta lui nefiind o proasta). Si i-a spus ca nu are nici un motiv sa fie ingrijorata deoarece intre el si Emanuela nu se intampla nimic. Frida s-a relaxat, simtind ca i s-a luat o piatra de pe inima. Si 2-3 luni mai tarziu, cum spuneam, Zarath si Emanuela au incetat sa mai duca maimuta la dresat.

Stii ce urmeaza sa te intreb, nu-i asa? Doar ma cunosti de acum, sunt mai previzibil decat pasii domnului Ion Iliescu pe drumul senilitatii. Da, fratele meu, si tu, surioara, asta te intreb:

A procedat bine Zarath mintind-o pe Frida?

P.s. Nu recomand lectura acestui articol in prezenta partenerului sau a partenerei, cu atat mai putin atunci cand sunt invitati prieteni apropiati, inclusiv din scoala generala sau liceu.

Publicat in Psihologia Cuplului | Commentarii Oprite

« Articole mai vechi
Articole mai noi »