Categorie: Scoala de Atentie

Articole si comentarii despre Scoala de Atentie

“doctore, visez frecvent sobolani!”

Publicat de Adrian in 31 January 2012 – 00:30
La categoria: Scoala de Atentie

Am o usoara banuiala ca nu ai auzit de Lee Seung Seop. Probabil ca nici nu intentionezi sa-l intalnesti. De fapt, ar fi oarecum greu, in acest moment, deoarece este mort. A murit in 2005, la frumoasa varsta de 28 de primaveri coreene (de Sud, in Nord nu ar fi posibila incredibila intamplare la care ma voi referi, gratie unor lideri luminati precum Kim Ir Sen si Kim Jong Il, ce coincidenta, tata si fiu, sau father and son, cum ar spune Ronan Keating, spre disperarea fanilor lui Cat Stevens).

A jucat prea mult StarCraft si i-a cedat inima. Mai exact, timp de 50 de ore nu s-a ridicat de pe scaun. A refuzat sa manace sau sa bea ceva (si nici la pipi nu s-a dus). Tot ce voia era sa joace in continuare. Iti suna cumva cunoscut? Nu, evident, tu nu ai astfel de dorinte intense, cititorii blogului meu sunt modele de viata sanatoasa (sau aspira la asta).

Dar de Olds si Milner ai auzit? Te rog, daca ai terminat Psihologia si ai raspuns „nu”, ocoleste-ma un timp! (risti una din loviturile mele Zen cu scop iluminator) Sunt sigur ca nici (acum) decedatul Lee nu auzise. Altfel l-ar fi izbit asemanarea. Olds si Milner au fost niste baieti care prin anii ’50 au descoperit ceva in timp ce credeau ca au descoperit altceva (ai avut adesea impresia ca scrisul meu are o claritate iesita din comun?).

James (Olds) si Peter (Milner) locuiau in Montreal si mergeau regulat la McGill (e o universitate buuuuna de la ei) pentru a studia sobolani. Olds nici macar nu avea tangente cu neurostiintele (era psiholog social), asa ca a implantat gresit electrozii. Asta i-a innebunit pe bietii sobolani. Dupa ce primeau un soc (electric) se intorceau mereu (eterna reintoarcere, ce zici, Nietzsche, fratele meu existentialist?) in coltul in care il primisera, ca si cum doreau sa mai primeasca unul.

Insa cine si-ar dori un soc dureros? Un sobolan masochist, fireste, insa doar oamenii sunt capabili de aceasta nobila dispozitie. Daca Olds i-ar fi infipt bine electrodul l-ar fi durut, intr-adevar. Insa Olds gresise (serendipitate?). Nimerise in alta zona. Doar ca nu stia asta.

Din fericire Olds si Milner gandeau stiintific si au profitat de situatie. Au infometat sobolanul si, ulterior, l-au plasat foarte aproape de o apetisanta masa de pranz. Insa inainte i-au mai administrat un soc. Acum, daca tu ai fi in locul lui, nemancat de 24 de ore, ce-ai face? Nu te-ai duce sa halesti?

Ei bine, Sobolanica a stat pe loc! (ai simtit vreodata ca suntem o specie superioara? Ai aici dovada!) De ce sa stai pe loc daca ti-e foame si ai mancare, din belsug, la dispozitie? Deoarece mai astepti un soc! Logic, nu? Dar ce naiba iti ofera acel soc? Ce poate fi mai puternic decat instinctul de supravietuire? („aha, papica intr-un capat-al tunelului- si in celalalt capat!).

Si acum te rog sa observi cum Olds si Milner s-au inselat! Din nou! (cine i-a angajat pe acesti baieti la Universitate?) Ei au explicat astfel: sobolanul nu se deplaseaza spre mancare deoarece simte placere ca urmare a descarcarii electrice din micutul lui cap de mamifer. Si au verificat ulterior in numeroase alte moduri. De pilda, sobolanului i s-a pus in cusca un maner pe care putea apasa (i-a luat un pic de timp pana s-a prins) astfel incat sa primeasca, ia sa vedem, ghicesti, da…socuri!

Adica placere! (asa credeau Olds si Milner, si nu i-am putea invinui, la fel am fi putut crede si noi, scuze, eu, daca tot trambitez texte cu asumarea responsabilitatii) Sobolanii erau gata sa moara de foame sau de sete (cu manerul intre labute, ca sa zic asa). Se prabuseau epuizati. Practic mureau de placere! (Mmmm, iti amintesti acum de ceva? Macar ceva din reveriile tale? Sau din vis, inainte de inception? )

Insa Olds si Milner nu au descoperit centrii placerii. Ei au descoperit altceva (mai tarziu, Robert Heath, un psihiatru care a profitat de faptul ca inca nu existau comitete de etica, a facut acelasi lucru cu oameni, da, a facut experimente pe oameni, era posibil in anii ’60, tot asa cum era posibil sa cumperi tablete de LSD fara sa te temi de caralii, sticleti sau curcani). Sper ca remarci, totusi, coincidenta comportamentelor: actiunile sobolanilor nu difera in niciun fel de cele ale lui Lee Seung Seop (daca ai uitat cine este, reintoarce-te la primul paragraf si apoi mergi la spitalul de gerontologie).

De ce? De ce sobolanii (si unii oameni) fac astfel de lucruri scandaloase? De ce refuza sa manance? De ce cumpara droguri care, deja, nu le mai fac placere? De ce isi pun in pericol familiile (sau casele) participand la jocuri de noroc pe sume colosale? (pentru mine, fost bugetar) De ce devin oamenii dependenti de ceva? (de jocuri video, in exemplul meu de azi). Electrodul aiurea plasat de un psiholog cu vagi (foarte vagi) cunostinte din zona neurostiintelor ne-a ajutat sa aflam. Oamenii (si sobolanii-ce placuta companie!) nu simt placerea. Pre-simt ca vrei sa iti spun! Stai ca pe jar, nu-i asa? Te-am excitat? (in sensul celalalt) Fie, iti marturisesc si am zbughit-o:

Oamenii nu sunt obsedati de placere. Ci de dorinta!

Ps Doresti explicatii suplimentare? Poate in articolele viitoare.

deoarece formele ideale nu sunt “sus” (Platon vazut de un mormoloc)

Publicat de Adrian in 29 January 2012 – 14:34
La categoria: Scoala de Atentie

„Dar tu ce intelegi prin valoare?”, (ma) intreaba Ea. Era de asteptat, doar traim intr-o lume suprasaturata in comportamente selectate evolutionist. Ma asteptam la reciprocitate (nu stiu de ce imi vine imi minte acum numele lui Jonathan Haidt, poate pentru ca a scris frumos despre reciprocitate sau pentru ca vreau sa-i fac un pic de reclama, avand in vedere ca-i apare o noua carte). In acest caz ma asteptam la o versiune particulara a reciprocitatii: razbunarea!

Da, pentru ca Eu am intrebat-o ce intelege prin numar! (nu era o discutie romantica, in acelea intrebarile mele se refera la leptoni) Din fericire, aveam raspunsul pregatit. Si sunt mandru sa-l impartasesc, aici, si cu tine (sunt mandru de orice explicatie pe care o pot oferi si poate fi inteleasa si de un copil de 5 ani – nu e nicio ironie la mijloc, doar o asumare modesta a nivelului de cunoastere la care am ajuns, dupa contactul cu cele mai bune minti ale planetei, contact telepatic, bineinteles).

Ce inteleg prin valoare? Fii atenta! Este ca si cum eu as fi o broasca intr-un lac plin de nuferi. Si stau cand pe un nufar, cand pe altul. La un moment dat, insa, zbrr…pe-o dugheana (imi cer scuze, aceasta este o secventa dintr-un alt film, cu pupeze si pauni, arondate unor crengi si, mai rar, amfiteatre), baldabac!, vreau sa spun, plonjez in apa (cu surub pe spate, pentru cunoscatori).

Eram la suprafata, pe un nufar, si acum sunt sub suprafata, in adancime, cum ar veni, la radacina lui. Stau aproape de radacina lui, invizibila de la suprafata. Insa acum o „vad”, adica sunt constient de ea. Cred ca aceasta este valoarea.

Valoarea este o radacina.

Ai inteles, da? Acesta a fost cursul de etica de astazi (pentru populatia de batracieni, broastele raioase fiind incluse, la pachet cu printesele). Lumea e simpla. O duminica frumoasa! Ah, si inca ceva: You can call me Oak (watch the translation!).

some dirty stimulation (but no hard evidence)

Publicat de Adrian in 24 January 2012 – 00:35
La categoria: Scoala de Atentie

Intr-un dialog recent (cu mine insumi) am rasucit un pic ideea de a povesti un experiment de la Universitatea din Groningen cu o femeie-subiect care a acceptat sa-i fie masurati cativa parametri fiziologici in timp ce avea un orgasm. Am renuntat la idee dar gasesc irezistibil un mic amanunt: respectiva domnisoara (sau doamna) se afla intr-un loc destul de incomod. Un fMRI!

Insa pentru ca am atins subiectul (atentie la interpretari inflacarate!) vreau sa precizez ca, in acest moment, nu mai reprezinta un secret pentru oamenii de stiinta (mult prea) interesati de sex ca orgasmul poate fi obtinut nu doar prin stimulare clitoridiana sau a penisului, ci si prin atingerea urechilor, anusului, gurii sau sfarcurilor. Dar asta puteai banui si tu, nu? (sau stii deja, din experienta proprie) Ceea ce probabil nu stii, si te va surprinde, urmeaza:

Exista unele femei care pot avea orgasm doar cu ajutorul gandurilor.

Da, fara niciun fel de atingere. O categorie restransa. Exceptionala (regula confidentialitatii ma impiedica sa ofer detalii dar te asigur ca nu glumesc). Insa de ce ne-am mira? Posibilitatile creierelor noastre sunt uimitoare (orgasmul se produce in creier, ne invata literatura neurologica, bazandu-se si pe cele cateva persoane cu nervi spinali sectionati dar satisfacute sexual). In plus, nu ai avut niciodata un orgasm in vis?

le-am tinut spiciul, parol! (dar am buchisit inainte)

Publicat de Adrian in 22 January 2012 – 21:03
La categoria: Scoala de Atentie

Cea mai fina ciocolata cu lapte din Alpi, in forma de inima, umpluta cu crema de capsune. Simti ceva cand citesti aceste cuvinte? Sau, mai degraba, ar fi potrivit sa invoc o portie delicioasa de cartofi prajiti livrata de angajatul lunii de la cel mai apropiat Mc? (ca urmare a nutritiei optimizate, respectivul radiaza, efectiv, sanatate si buna dispozitie) Poate gusturile tale sunt mai sensibile la acronimul esoteric THC (ingredientul activ din cannabis)? Oricum ar fi, trebuie sa existe ceva care sa-ti trezeasca neuronii din VTA (ventral tegmental area) din toropitoarea meditatie Zen, obligandu-i sa produca cevasilea dopamina. In cuvinte mai putin impodobite, ai si tu cateva butoane ale placerii.

Si eu, pentru ca si eu sunt om (masinarie sofisticata, aparent dotata cu liber arbitru, in alte versiuni, debil-academice). La mine dopamina incepe sa circule mai repejor cand cuget la fenomenul timpului (fara ajutorul lui Heidegger, am recunoscut de mult, intr-o carte de care am uitat, ca ma depaseste-desi, in cazul Dasein-ului, cred ca am inteles cum e sa fii „neither here not there”). Da, dinadins procedez intr-un anume fel, adica nu fac nimic ci doar observ (sau mi se pare ca observ) trecerea timpului.

Poate fi un exercitiu infricosator, crede-ma, nu incerc sa te aduc pe un teritoriu rumenit cu angoase existentiale si nici nu am in vedere o activitate mai bogata in nucleus accumbens (prima zona de proiectie a axonilor cu originea in VTA). Timpul trece chiar acum dar noi nu simtim asta! Clipe pretioase (oare?) din viata noastra circula indiferente dinspre viitor spre trecut. Suntem cu cateva secunde mai aproape de… (oh, nu, acesta nu va fi un articol despre moarte, desi, cred ca te poti impaca, sau macar accepta ideea ca a vorbi despre timp, cu atat mai mult a medita asupra timpului, inevitabil, inevitabil, inseamna a lua in consideratie si sfarsitul timpului, pentru o persoana fireste, anume acea persoana care nu mai opereaza cu idei culese din basmele pentru copii).

Acest articol este dedicat specialistilor din HR.

What? Evident ca nu vezi nicio legatura. Ce-are a face HR-ul cu timpul? Ai putintica rabdare, neicusorule, legatura acum urmeaza, ce-ai citit mai sus e doar modul meu epipaleolitic de a-ti capta atentia si a te deconecta de la viermuiala „cubului” (cubicle) in care lucrezi (sau de la agitatia savuroasa, desi sublim lipsita de sens, a puradelului care ti-a micsorat wellbeing-ul dar il va creste, negresit, cand va zbura definitiv din cuib).

Am promis ca nu voi permite esentei mele existentialiste (ptiu, drace, ori am zis „esenta”?, nu am nicio esenta, sunt doar un proces curgator, de aceea chiar ma schimb, nu indraznesc sa spun evoluez, iar „existenta precede esenta”, nu zise asa nen-tu..cum il cheama, cum ii spune, baiatul acela caruia ii era greata, ma rog, „nausea”) sa aserveasca documentul de fata si ma tin de cuvant. Doar o doza, insignifianta, rogu-te: asa cum un obiect in miscare nu ocupa un loc exact in spatiu, tot asa constiinta noastra nu este niciodata fixata intr-un loc exact in timp. Mesteca ideea asta si poate te abonezi si tu la newsletter-ul fabricii de dopamina din VTA! (vezi in ce univers interconectat traim, in doar 525 de cuvinte l-am legat pe iubitu’ lu’ Simone de sobolanii lui Olds si Milner, fara a uita de cei cativa junkies, niciodata de sex feminin, pasind cu evlavie intr-o chocolaterie si nici de pacientul B-19, fara de care neurostiintele nu ar fi ce sunt).

Si acum despre HR. Dar nu imediat, sa scormonim pana la capat in sertarul lugubru, sau plin de promisiuni, depinde daca te gandeste la nastere sau la moarte (de ce crezi ca nu le-am scris invers?), al timpului. Unul din motivele pentru care imi place foarte mult stiinta este ca se incumeta sa faca predictii falsificabile (si impostorii din pseudostiinte avanseaza predictii dar acelea nu sunt falsificabile, cum poate ai inteles pana acum daca ai apelat la serviciile unui astrolog sau ale unei bunicute ghicitoare in cafea).

Sunt fascinat de predictii.

Desi nu le spun niciodata, prezic, in sinea mea, daca un cuplu va mai fi impreuna peste 5 ani sau daca o aspiranta la calitatea de psiholog clinician va practica vreodata aceasta meserie lipsita de scortisoara (don’t ask, sunt intr-o dispozitie metaforica). Indiscutabil, gresesc, dar ce exercitiu placut sa anticipi, sa derulezi timpul pe repede-inainte, sa vezi in samanta de azi copacul de maine (sau salata, sa nu ne lasam intimidati de biasul optimismului)!

Purtat de geniul dubios al predictiei am ajuns, impotriva vointei mele (Daniel Wegner, ai ceva de comentat?), si la Allen Huffcutt (profesor la Bradley University, considerat unul din primii 25 de cercetatori din lume in domeniul psihologiei organizationale). HR, here we come! Huffcutt are niste idei foarte ciudate despre practica interviului (the job-interview). Nu am ajuns chiar intamplator la el:

Unul din zecile de lucruri care ma intereseaza in psihologie este diagnosticul si, in termeni mai largi, evaluarea personalitatii cuiva (iar in termeni foarte largi, prima impresie si efectele ei durabile asupra perceptiilor ulterioare). In psihoterapie pare a fi nevoie de diagnostic (spun „pare” deoarece studiile meticuloase ale lui Bruce Wampold-ai auzit acest nume pronuntat macar o singura data de un formator?, intrebare pentru cei 5-10 tineri terapeuti care mai au curaj sa ma citeasca-infirma aceasta credinta pironita in mintea practicienilor, o data cu inghitirea pe nemestecate a modelului medical). Inainte de a merge la ofiterul starii civile (inca simt un ghimpe, „ofiterul”?) si a rosti fatidicul „da”, e nevoie de „diagnostic” (da, fratele meu, e nevrotica fata, dar la fel esti si tu, doar ca altfel!). Cand alegi un baby-sitter pentru palavragiul mai mic de un metru e nevoie de „diagnostic” (evaluare, hai sa vorbim frumos!).

Cum ai putea angaja pe cineva, eventual pentru 10.000 de euro, fara sa-l evaluezi foarte bine inainte? Daca e sa ne amintim principiul lui Hull (vechi, dom’le, vechi), cel mai bun e de doua ori mai bun decat cel mai rau! Ca o paranteza, simpatizez total cu frustrarea oamenilor din departamentele de HR: cred ca sunt capabili sa contribuie major la succesul organizatiei din care fac parte. Insa valoarea pe care o aduc (sau o pot aduce, daca ar fi lasati) nu este recunoscuta. Ca si cum cei mai importanti actori dintr-o organizatie nu ar fi oamenii ci computerele sau surubelnitele!

Totusi, daca e o idee grozava sa-i testezi  temeinic pe candidati, nu pare o idee la fel de buna sa-i inviti la un interviu cu managerul. Asta cleveteste Huffcutt si eu tind sa sprijin studiile lui (cu mici obiectii). Insa, daca esti manager (aha, ti-a adus articolul fata aceea draguta de la HR despre care nu stiai cu ce se ocupa), ce poate fi mai contraintuitiv decat sa-ti spuna cineva ca interviul e la fel de util ca morcovii pentru pisici?

„Trebuie sa-mi dau seama daca exista chimie!”. Oh, da! (organica sau anorganica?) „Trebuie sa simt daca pot stabili o legatura cu el/ea!”. Fireste! (in serie sau in paralel?) „Cine altul decat mine poate stabili daca se poate incadra in echipa mea?”. „Si, in fond, eu ma voi intalni zilnic/periodic cu jinduitorul la bonusuri si abonamente la piscina!”.

Asa este! Iar urmatoarele intrebari te ajuta sa raspunzi acestor nevoi profesionale (in special cea cu chimia):

  • Care crezi ca sunt punctele tale tari? Dar cele slabe?
  • De ce ai plecat de la ultimul tau job?
  • Unde te vezi, profesional vorbind, peste 5 ani?
  • Spune-mi 3 motive pentru care te-as angaja.
  • Cum te-ai descrie pe tine insuti?
  • Ce-ti doresti cel mai mult sa faci cu viata ta?
  • Ai reusit sa-ti dai seama cat de destept sunt? (asta e de la mine, nu apare niciodata in interviuri, poate doar in fantezii)

Nu cred ca merita sa pierdem timpul cu ideea simpla ca astfel de intrebari sunt asteptate si, incredibil, nu ne-am fi gandit niciodata, raspunsurile pot fi pregatite in avans (iar candidatii inteligenti pot chiar fabrica o serie de raspunsuri avantajoase si, chipurile, creative). De asemenea, ne-am putea astepta ca la prima intrebare cineva sa raspunda „Sunt un sobolan indolent si am venit aici sa va storc de bani cu voluptate, pana cand veti avea inspiratia sa ma dati afara”? Poate intr-una din lumile lui J.K.Rowling, versiunea pentru corporatii fistichii.

To cut a long story short, desi interviurile cu format nestructurat sunt foarte populare, iar managerii incantati sa le conduca si sa-si exerseze „ochiul” (nu neaparat si cortexul frontal), realitatea luata la bani marunti (cercetatorii, mi-a picat fisa, sunt un fel de contabili, te scotocesc si te scarmana pana la ultimul chitibus) este diferita:

Exista o corelatie foarte slaba intre interviuri si performanta.

Adica o impresie glorioasa poate fi urmata de esecuri in serie? Da! Si realizarile profesionale remarcabile pot fi precedate de impresii modeste la interviurile de angajare? Da! Bine, dar chimia? (oxigenul, azotul, clorul, poate si molibdenul) Dar matching-ul? Conexiunea, legatura, al saselea simt (6.66?), intuitia, potrivirea de valori, feromonii (nu, sa-mi fie rusine, am bazdaganii in cap!), interesele impartasite?

Viteazule (manager), nu trage in mesager! Ia-te de Huffcutt (e in Illinois)! El sustine, aproape sigur exploatandu-si studentii „graduate”, adica implicandu-i in studii, bizareriile de mai sus (si de mai jos).Io, scriitoru’ lu’ matale, doar traduc si, pe ici pe colo, denigrez, discreditez, calomniez si ponegresc (nu in acelasi timp ci pe rand) micutele, minusculele fragmentele de gandire irationala (manca-o-ar tata pe ea de dulceata, vino sa te salivez pe obraz!).

Te intereseaza cumva performanta viitoare a celui sau celei pe care intentionezi sa o angajezi? Mai degraba decat sa ai tu senzatii viscerale placute vrei sa faca o treaba buna? Ar fi interesant daca cetateanul respectiv ar fi productiv si eficient? Daca s-ar achita in mod responsabil de sarcinile primite? Numa’ o ureche de poti pleca:

Nu ai nevoie de interviuri (nestructurate)!

Mergi pe mana lu’ fetele care stie HR! Daca au aplicat corect testele de aptitudini pot prezice performanta la fel de bine ca un interviu structurat. Stiu ca e frumos la interviu, puterea (de a hotari destinul cuiva) e asociata cu un sentiment foarte dulce. Daca vrei neaparat, poti transforma interviul, dupa ce ai identificat cei mai buni candidati, intr-o modalitate de a-i motiva si de a-si dori, pentru motive diferite de cele financiare, sa faca parte din companie. Aista nu e treaba din cele usoare dar o dregi dumneata!

Huffcutt, A. I., & Arthur, W. Jr. (1994). Hunter & Hunter (1984) revisited: Interview validity for entry-level jobs. Journal of Applied Psychology, 79, 184-190.

Barrick, M. R., Shaffer, J. A., & DeGrassi, S. W. (2009). What you see may not be what you get: Relationships among self-presentation tactics and ratings of interview and job performance. Journal of Applied Psychology, 94, 1394-1411.

McDaniel, M. A., Whetzel, D. L., Schmidt, F. L., & Maurer, S. (1994). The validity of employment interviews: A comprehensive review and meta-analysis. Journal of Applied Psychology, 79, 599-617.

“nu am incredere in mine pentru ca m-ai criticat mereu si de-asta mi-am ratat viata” (si alte fantezii, nu doar de pe Coasta de Vest)

Publicat de Adrian in 21 January 2012 – 21:41
La categoria: Scoala de Atentie

„Este bun la matematica insa nu are incredere in el si acesta e motivul pentru care notele lui sunt proaste”.”O duce capul dar nu indrazneste sa raspunda la ora si, astfel, sa se remarce. Degeaba ii cunosc eu (profesorul) calitatile daca ea nu are incredere in ele”. Iti sunt familiare astfel de observatii? Le-ai auzit vreodata? (poate chiar cu referinta la tine) Se intampla sa crezi despre tine ca nu reusesti intr-un anumit domeniu nu pentru ca nu ai abilitati ci pentru ca nu ai incredere in acele abilitati? Si, in buna logica, sa-ti spui ca mai intai trebuie sa-ti refaci increderea si apoi vor veni si rezultatele?

In literatura de specialitate, acest misterios elixir al increderii in sine poarta un nume: stima de sine. Iar acest nume i se datoreaza lui Nathaniel Branden. Acum aproximativ 10 ani am citit pentru prima oara una din cartile lui. O am chiar acum in fata: How to raise your self-esteem. Aparuta in 1987, deci ajunsa cu o intarziere de mai bine de 10 ani in Romania (la mine). Intre timp am reglat definitiv jenantul arc peste timp si ma asigur ca voi primi cartile care ma intereseaza si inca nu au aparut (le comand in avans).

In acele timpuri (1987), Branden era deja incredibil de cunoscut in US. Publicase in 1969 The Psychology of Self-Esteem, argumentand, seducator, ca singurul factor care influenteaza intr-un mod decisiv toate aspectele vietii oamenilor, de la productivitatea la locul de munca si pana la performanta in pat, mai rar in cabina avionului, este o combinatie de auto-incredere si auto-respect, botezata, desigur, „stima de sine”. Cu alte cuvinte, daca ai da mai multe parale pe tine insuti (te-ai pretui mai mult) si daca te-ai simti suficient de competent in raport cu un set de probleme, probabil nimic, cu exceptia extraterestrilor bine ascunsi de guvern, nu ti-ar putea sta in cale.

Nu simti si tu ca e adevarat? Intuitia noastra pacteaza imediat cu astfel de afirmatii (a mea in mod sigur, motiv pentru care l-am parcurs cu entuziasm pe Branden si am consumat cu placere amanuntele picante despre relatia lui cu Ayn Rand, cea care i-a fost nu doar mentor sau colaboratoare, ci si amanta).

Insa nu ar fi nimic daca intuitiile a doi maimutoi (noi doi-nu te supara, avem aproape aceleasi gene!) ar converge cu ideile excelent sistematizate de Branden. Ce spui de situatia in care ditamai Legislativul statului California, in 1984, creeaza  „an official self-esteem task-force”, un comitet, mai pe romaneste, insarcinat sa puna la punct un program de crestere a stimei de sine a locuitorilor de pe insoritele meleaguri de Vest? Parlamentarii californieni erau convinsi ca amplificarea stimei de sine poate rezolva, sau ameliora semnificativ, problemele sociale. Nu e nicio gluma! Te rog sa accepti ideea ca o persoana dependenta de ajutorul social a ajuns intr-o asemenea situatie nedorita in primul rand din cauza unui respect de sine deficitar si a inclinatiei nevrotice de a se devaloriza. Evident, cele mai multe fonduri au fost orientate in directia copiilor. Cine nu-si doreste cetateni increzatori, optimisti, gata sa lupte pentru atingerea scopurilor pe care le valorizeaza?

Mai merita sa mentionez ca intre 1970 si 2000 au fost publicate, in reviste de specialitate, in jur de 15.000 de articole stiintifice dedicate stimei de sine. Insa rezultatele lor nu erau deloc concordante (un eufemism pentru „contradictorii”). Asa ca in 2003, APS (Association for Psychological Science, a nu se confunda cu APA, cealalta mare organizatie a psihologilor din US) i-a cerut lui Roy Baumeister sa puna capat acestei dileme (adica sa revada intreaga literatura si sa dea un verdict). Baumeister nu era chiar oricine, ba as spune ca, in acel moment, era considerat cel mai puternic promotor al stimei de sine (Escaping the Self, amanata pentru alte vremuri, imi zambeste cinic, presimt, din sertarul in care am asezat-o strategic).

Crezi ca este mai probabil ca elevii cu o stima de sine inalta sa aiba rezultate scolare mai bune decat cei cu o stima de sine scazuta? Asa ar fi normal, nu? Nu! Se intampla mai degraba invers: cei care obtin performante academice dezvolta o stima de sine mai pozitiva decat cei care esueaza (e valabil si pentru alte aspecte ale vietii).

Crezi ca cei care consuma alcool sau droguri au o stima de sine mai scazuta in raport cu cei care nu consuma? („beau pentru nu se simt bine in pielea lor, nu simt ca au valoare personala sau nu le-a vorbit nimeni frumos si nu pot suporta aceste trairi, motiv pentru care se refugiaza in alcool”). Nu! Persoanele cu o stima de sine inalta sunt la fel de inclinate sa abuzeze de alcool (sau droguri).

Poate cei care sunt agresivi chiar au o parere foarta proasta despre ei insisi, nu? Poate chiar sunt fragili din punct de vedere emotional si isi compenseaza insecuritatile prin violenta? Eu cel putin asa am invatat la scoala, in Romania. Nu in mod necesar! Nu exista o conexiune cauzala limpede intre comportamentul agresiv si stima de sine redusa. Mai mult: un anumit subset al populatiei cu stima de sine inalta este mai predispus la actiuni agresive (atunci cand se simt provocati si pare ca sentimentul lor de valoare personala este chestionat)

Baumeister si echipa lui au revizuit cele 15.000 de studii. Au separat cercetarile cu erori metodologice (ce credeai, in US nu exista reviste cu standarde precare in care apar studii dubiose?) de cercetarile impecabile din punct de vedere stiintific. Fireste ca nu au luat in consideratie fantezile celor care isi inchipuie ca pot intelege un mecanism psihologic din cateva studii de caz (eroare pe care a facut-o, inaugurand spectaculos drumul abisal al pseudostiintei, ghici cine?). Si au ajuns, in cele din urma, la cateva concluzii. Si le-au publicat, desigur.

Iti reamintesc, Roy Baumeister, in acel moment, era un fel de guru informal al miscarii stimei de sine. Citez cu admiratie (pentru forta lui interioara) felul in care a evaluat rezultatele, numindu-le „the biggest disappointment of my career”. O propozitie destul de greu de rostit cand ai 50 de ani!

Si in loc de epilog, pe situl Florida State University, unde este profesor de psihologie sociala, Bumeister spune: “After all these years,my recommendation is this: Forget about self-esteem and concentrate more on self-control and self-discipline. Recent work suggests this would be good for the individual and good for society – and might even be able to fill some of those promises that self-esteem once made but could not keep.”

Ps  Nu as vrea sa ramai cu impresia ca nu exista beneficii asociate cu stima de sine inalta. Exista: o disponibilitate superioara de a avea initiativa si de a persista intr-o actiune, cand lucrurile devin cu adevarat dificile. Dar chiar si in aceste cazuri, fiind vorba de studii corelationale, nu stim daca stima de sine inalta este un factor cauzal. Ar putea fi doar o variabila corelata.

“Is the Allure of Self-Esteem a Mirage After All?“ Joachim I. Krueger, Kathleen D. Vohs, and Roy F. Baumeister, American Psychologist (January 2008).

“Ego Threat Elicits Different Social Comparison Processes Among High and Low Self-Esteem People: Implications for Interpersonal Perceptions,” Kathleen D. Vohs and T. F. Heatherton, Social Cognition (2004).  Vol. 22, p. 168-190.

Baumeister,R.F., Campbell,J.D., Krueger,J.I. and Vohs,K.D.(2003) Does High Self-Esteem Cause Better Performance, Interpersonal Success, Happiness, or Healthier Lifestyles?, Psychological Science in the Public Interest, Vol. 4, No. 1, pages 1–44.

Baumeister, R.F., Campbell,J.D., Krueger,J.I. and Vohs, K.D. (2005) Exploding the Self-Esteem Myth, in Scientific American.(Jan)

Switch to our mobile site