De ce nu exista profesori de gravitatie

Meciul a inceput de la scorul de 1-0 pentru Real. Valdez, portarul Barcelonei, care inca nu se trezise din somnul de dupa-amiaza, a degajat gresit si Benzema, care a fost si la Bucuresti, reusind sa intre pe usa de hotel, in ciuda dimensiunilor, a speculat prompt. Undeva prin minutul 30, Messi s-a gandit ca e timpul sa dea o pasa geniala si scorul a devenit 1-1.

La pauza s-a intamplat un fenomen misterios, in urma caruia cei 11 fotbalisti de la Real Madrid nu au mai intrat pe teren. In locul lor au trimis 11 fantome, care au cautat in zadar, si uneori intr-un mod comic, mingea. Barcelona a mai inscris doua goluri, activand memoria (nu) de( foarte) lunga durata a spectatorilor din tribune (6-2, acum doi ani).

Real venea dupa o serie de 15 victorii consecutive, in toate competitiile. Pe teren propriu avea o medie de cel putin 4 goluri pe meci. Pe teren se aflau fotbalisti cumparati cu cel putin 10 milioane de euro (fotbalistii sunt cumparati, precizare necesara pentru naivii care i-au crezut pe profesorii de istorie si povestile lor despre abolirea sclaviei). Existau toate premisele sa castige.

Insa piticotii de la cea mai frumoasa echipa din lume, din nou, nu au fost de acord. La conferinta de presa, Guardiola a vorbit in spaniola, desi avea tot dreptul sa vorbeasca in catalana. Nu stiu daca meciul a fost urmarit de o jumatate de miliard de spectatori, conform estimarilor initiale. Dar stiu sigur ca Puyol, de profesie fundas, nu a facut niciun fault.  Lui Iniesta, o mana de om, nu a reusit nimeni sa-i ia mingea.Fabregas, pustiul pe care Barcelona l-a crescut pentru a-l vinde lui Arsenal si a-l rascumpara, ulterior, dupa negocieri epuizante, a dat un gol cu capul, in primul lui „El Clasico”. Si la sfarsit, dupa ce s-au imbrancit, s-au lovit si au tipat unii la altii, sportivii de pe teren si-au strans mainile si, in cateva cazuri, s-au imbratisat. Fotbalul nu este doar un sport.

Angelina. O stii? Ai fantezii cu ea? (ii intreb acum doar pe barbati) E fata lui Jon Voight (poate l-ai vazut in „Coming Home”, jucand rolul unui paraplegic, rol pentru care a primit un Oscar-apropo, te-ai bucurat azi pentru ca poti sa mergi?). La 14 ani a renuntat la cursurile de actorie. Pana la 20 de ani acumulase deja cateva episoade depresive cu potential suicidar. Acum populeaza reveriile catorva milioane de barbati. Si se implica in proiecte umanitare, in intreaga lume (aici voiam sa ajung). Este Ambasador al Bunavointei pentru ONU. A primit si cateva premii pentru munca ei.

Face totul pentru publicitate, evident! Sau nu? Daca motivatia ei este altruista? Daca chiar vrea sa ajute? Daca a mers la Darfur, in Iraq, in Afganistan sau, mai recent, in Libia, pentru ca asa a dorit, si nu pentru a fi din nou pe prima pagina a ziarelor? Daca a adoptat trei copii din orfelinate pentru ca i-a pasat de ei? (si are alti trei copii biologici cu un barbat la care poate te gandesti si tu, in momentele de slabiciune)

Ce este in neregula cu aceasta idee (a altruismului autentic), de ce o gasim neverosimila, in cazul unei celebritati? Nu cumva actiunile generoase ar fi mai bine sa nu fie publice? (sa nu stie stanga ce face dreapta, ne comunica un tanar, implicat in industria lemnului, acum doua milenii)

Totusi, cum am putea, impreuna, sa schimbam fundamentele culturii in care traim si sa o facem mai generoasa? O astfel de schimbare nu o gasesc posibila prin intermediul unor fapte bune nestiute de nimeni, secrete, private, realizate departe de ochii tuturor si, eventual, noaptea. Daca oamenii fac lucruri bune pentru altii si nimeni nu stie asta suntem inclinati sa ne reprezentam gresit societatea in care traim. Ea pare mult mai egoista decat este de fapt.

Nu as vrea sa intelegi ca iti sugerez sa dai un anunt intr-un ziar, scuze, am uitat ca aproape nu mai exista ziare, dupa ce faci o fapta buna sau sa apari la televizor, la emisiunea de stiri, inainte de buletinul meteo prezentat de o tanara sumar imbracata (din fericire). Vreau doar sa spun ca o reprezentare corecta a nivelului de altruism dintr-un grup, sau dintr-o societate, nu este posibila daca actele de altruism sunt ascunse (Iisuse, prietene, aici nu te-ai potrivit cu psihologia moderna!).

Daca stii despre cei din jurul tau ca sunt mai altruisti esti si tu inclinat sa te angajezi intr-un comportament prosocial, cum orice manual, bine scris, de psihologie sociala ne invata. Si reciproca este valabila: daca observi (sau, foarte important, doar iti imaginezi) ca cei din jurul tau sunt mai egoisti si tu esti inclinat sa te comporti intr-un fel asemanator (intr-un limbaj mai popular, „doar n-oi fi eu mai prost!”).E nevoie de multa forta interioara pentru a actiona impotriva normelor grupului si putini oameni sunt capabili de asa ceva.

Si atunci, daca suntem interesati de schimbarea sociala pozitiva, de ce sa nu o facilitam? De ce sa nu deconspiram actele de altruism ale altora, impotriva opozitiei idealiste a acestora? De ce sa nu raspandim veste cea buna a faptei bune? Aceasta nu mi se pare nici isterie, nici vanitate patologica, nici un joint-venture suspect realizat cu presa tabloida (sau cea serioasa).

Eu cred ca Angelina Jolie vrea cu adevarat sa ajute. Sper ca nu ai uitat, esti pe blogul unui individ sceptic. Poate am si eu momentele mele de naivitate. Dar stiu ceva (eh, stiu mai multe) despre mintea umana:

A realiza ca exista altruism adevarat, si acesta e raspandit, nu e ceva confortabil.

Nu e ceva, o idee, un insight, o intelegere, pe care sa le integrezi usor. Cu care sa traiesti usor. Stii foarte bine si motivul: aceasta realizare te obliga sa te intrebi cum esti tu!

Am intrat in luna defunctului meu prieten (Mos Craciun) si simt nevoia sa fac o distinctie intre spiritualitate si religiozitate. Operez cu o definitie personala a spiritualitatii, care imi permite sa evaluez un om care urmareste atent o partida de tenis intre Federer si Nadal ca angajat intr-o actiune spirituala.

Ce aberatie, nu-i asa? Ihm, si inca nu ti-am spus tot: in timp ce un spectator (fie si de la distanta, adica tele-spectator) ATP Tour (sau Cupa Davis, vezi recenta victorie a Spaniei impotriva Argentinei)  poate trai o experienta spirituala o alta persoana, aflata exact in acelasi timp intr-o biserica, o moschee sau un templu, aparent implicata intr-o activitate spirituala, poate fi, de fapt, angajata in cea mai profunda trivialitate (acesta sa fie un oximoron?). Cum asa? Nu este prezenta intr-o casa sfanta (biserica) un semn de inalta spiritualitate?

In viziunea mea, nu! Faptul ca stai, chiar si doua ore, intr-un spital, nu te transforma in mod magic intr-un bolnav, cu atat mai putin intr-un medic (dar iti poate stimula inclinatia depresiva, daca este un spital romanesc), tot asa prezenta fizica intr-o biserica nu te face, automat, o persoana spirituala. Un om poate avea un nivel inalt de spiritualitate fara sa paseasca vreodata in complexul imobiliar al lui Mos Craciun (si Asociatii). Iata si argumentul meu:

Inteleg prin spiritualitate, printre altele, o capacitate de a aprecia frumusetea si excelenta.

Aceasta definitie imi permite sa cred ca 2.000 de oameni, de exemplu, care urmaresc cu rasuflarea taiata schimbul senzational de mingi dintre doi maestri ai tenisului, au, in acel moment, o experienta spirituala. Tot asa, un adolescent cu cercel in ureche si probleme serioase la fizica si chimie (corijent, asta vreau sa spun), atunci cand contempla extaziat un apus de soare (sau un rasarit, tinand-o pe iubita lui in brate), are si el acces la o experienta spirituala, deoarece este intr-un contact intim cu frumusetea (da, si cu sanii ei, sa nu fim ipocriti!).

Oriunde un om, avand nu conteaza ce credinta religioasa, sau fiind in mod declarat ateu sau agnostic, identifica si „gusta” frumusetea, avem si o experienta spirituala in derulare. Oriunde un om, dedicat lui Dumnezeu sau ironic la adresa lui (ghici cine?) recunoaste si apreciaza o forma de excelenta, o experienta spirituala este, simultan, prezenta. Sigur ca ma refer la excelenta profesionala, insa nu vreau sa uiti (mie mi se mai intampla) de excelenta morala. Zilele trecute am citit despre un medic cardiolog (de pe-acilisea) caruia nu-i mai trebuie nimic (plicuri, plicuri!) daca poate ajuta un bolnav. E posibil ca povestea sa fie un pic inflorita jurnalistic si eu sa fi fost intr-un moment de maxima sugestibilitate, insa povestea m-a miscat suficient ca sa vreau sa o impartasesc si cu altii. Sa identifici astfel de oameni (nu sa-i cauti cu lumanarea) si sa te bucuri de faptele lor morale, iata o forma de bucurie pe care eu o asez in sfera spiritualitatii.

La ce bun un credincios, eventual unul dogmatic si intolerant, care iti ia gatul daca indraznesti sa razi de zeul lui (pe principiul „eu si masina mea una suntem, esti mancat daca o zgarii”) dar nu poate aprecia un peisaj natural magnific? (ti s-a intamplat sa fii la munte si sa te asurzeasca un comando de snowmobile?) Prefer in 10 cazuri din 10 un ins convins ca in afara particulelor materiale nu mai exista nimic altceva (poate cu exceptia unor energii subtile infantile) dar capabil sa fie incantat de un film, o carte, o piesa muzicala sau un tablou. Nu sugerez in niciun fel ca oamenii credinciosi ar fi incapabili de astfel de trairi (sper ca nu citesti acest articol intr-o stare alterata de consiinta sau cu sinele tau deficient mental!) ci subliniez numai un fapt psihologic, anume ca disponibilitatea de a recunoaste si aprecia frumusetea sau excelenta nu  are legatura cu un angajament religios si poate fi intalnita la tot soiul de oameni. Cand acesti oameni simt, in mod spontan (sa nu uitam de snobi) aprecierea, eu sunt inclinat sa-i vad ca traind o experienta spirituala.

In acest sens, pentru mine, chiar si un copil care se uita, transfigurat, la un melc, este angajat intr-un act spiritual si, in acel moment, ma uimeste mai mult decat un preot supraponderal care se grabeste sa-si incheie o predica pe care nu o intelege, in biserica din apropiere. Nu e nevoie sa ai o anumita varsta sau sa fii inregimentat intr-o credinta religioasa pentru a trai, macar din cand in cand, o viata spirituala.

Exista asa de multa frumusete in jurul nostru incat, daca parintii si educatorii ar sti sa cultive aprecierea ei, o serie de oameni ar renunta usurati la rugaciunile obligatorii. Nu ar fi mai interesant sa ne orientam eforturile in aceasta directie? In loc sa ne sufocam copiii cu notiuni religioase nu ar merita mai mult sa-i expunem la lucruri frumoase (si fapte frumoase) si apoi sa facem un pas inapoi, lasand frumusetea sa desavarseasca procesul? Si daca un copil sau un adolescent este irezistibil atras de un sport, pe care il practica tot mai bine, in loc sa-l fortam sa faca ceea ce consideram noi ca este „bine”, nu am putea pur si simplu admira spiritualitatea intretesuta cu transpiratia, efortul si concentrarea lui?

Voi mai reveni la acest subiect, pentru ca imi este drag, nu neaparat in luna in care recunostinta si placerea de a face cadouri sunt comandate social (cum ar fi sa pui in ghetute jocul, cartea, fructele sau, oh demoni, ciocolata aceea, intr-o zi oarecare, de pilda 9 aprilie sau 18 octombrie?). Discutand cu cativa oameni am constatat ca nu se gandisera niciodata ca a merge la un concert, pe un stadion sau doar simtindu-se inaltati de gestul altruist al cuiva, observat in treacat, ar putea fi experiente spirituale. Desi cititoarele mele ar putea fi usor deconcertate de afirmatia mea, voi spune totusi ca 50.000 de oameni care isi incurajeaza echipa sau ii canta imnul (Anfield Road?) creeaza fiori evidenti pe sira spinarii. Sigur, a aprecia jocul excelent al echipei adverse, in timp ce administreaza o infrangere usturatoare favoritilor tai, este o experienta spirituala si mai inalta, insa nu vreau sa dezbat prea mult acest subiect (Dinamo-Steaua, acum doua zile, cat sa fi fost scorul?).

Spiritualitatea nu a fost si nu poate fi confiscata de oamenii dedicati, sau doar prefacandu-se implicati, unei confesiuni, credinte sau miscari religioase. Fiind oameni si avand, cat de cat, simturile intacte (ochi de vazut? urechi de auzit?), putem sesiza frumusetea si excelenta din jur. Inclusiv Mos Craciun, daca si-ar mai lucra putin abdomenul, si ar accepta o insotitoare, nu neaparat dintr-o zona feminista (desi i-ar fi de folos sa mai conduca si altcineva renii), ar putea aduce un fior de spiritualitate. Altfel, pana una-alta, doar parintii care l-au inventat, atunci cand actioneaza avand in gand bucuria copiilor, merita admiratia noastra. Si chiar daca ei nu stiu, noi doi, in sinea noastra, constienti de faptele lor, si fara sa facem nimic altceva (o incantatie plictisitoare, de pilda), avem sansa unei experiente spirituale. Pe 6 decembrie, o zi cu nimic speciala. Si pe 7.