deoarece zeii au plecat

Nu stiu cum sa spui, adicatelea, mai pe intelesu’ lu’ matale: exista, bre, niste omuleti, nu cine stie ce multimi, civilizati. I-am cautat la evolutionism, la reprimari, la altruism deghizat, la masca sociala, fratele meu, nimic, nimic! Sunt pur si simplu civilizati, sanatosi, educati, frumosi. Aici, in Romania!

Dar nu sunt vizibili, mama lor de isterici inhibati! Nu se manifesteaza, cum ar veni zicerea. Privesc, tac, comenteaza doar intre ei si se strecoara printre zile facandu-ne sa credem ca realitatea e compusa doar din academicieni marca „Spiru Haret, ID”, manelisti de elita si mitocani de manual.

Vreau sa-i deconspir, de aceea scriu acest articol securistic. Unii au plecat, chemati de sirenele (reale) de la Princeton si alte asezaminte aristocratice, insa multi au ramas (spun „multi” nu pentru ca i-am numarat ci pentru ca stiu ce criterii infernale de selectie au japitele astea de universitati din Top 100). In afara de asta, unii nici nu mai sunt la prima tinerete asa ca o ard pe-aici, prin tarisoara. Cu folos, nu ma citi si tu, acum, de-a-ndoaselea!

Si daca ma enervez, intr-o zi o sa incep sa dau nume.

Daca acest articol ar fi citit, printr-o stranie intamplare, de unul din fostii mei camarazi din armata (serviciu militar efectuat, in 1985/1986, la o unitate de topografie), atunci el si-ar putea aminti de tinerelul care umbla cu un dictionar englez-roman de buzunar la el, invatand cuvinte intre doua incercari de a contracara atacurile inamice. Fara succes, evident, inca nu descoperisem fabuloasele tehnici de memorare pe care le predau, pe spranceana, astazi.

Dar inca din acele vremuri aveam o atractie de neinteles pentru UK si limba engleza desi, cu infinita jena recunosc, pe ultima nu am ajuns sa o stapanesc nici in ziua de astazi (do you think I’m a kind of nitpicker?) Intre timp am renuntat la ideea cu vietile anterioare petrecute la Westminster Abbey (sau in imprejurimi) dar nu am reusit sa scap de simpatia irationala pentru britanici sau, pentru a fi si mai nuantat, pentru englezi.

Asa ca nu mica mi-a fost mirarea atunci cand, avand o scurta conversatie cu Google Analytics, am aflat ca, in ultima luna, blogul a fost citit in urmatoarele localitati: London, Slough, Glasgow, Elstree, Stroud, Worcester, Durham, Guildford, Bentford, Cambridge, Crawley, Dartford, Luton, Kenilworth, Oxford, Shepperton, Watford, Wembley, Aberdeen, Cardiff.

Cum am exclus deja posibilitatea sa fie vorba de prietenii mei din vietile anterioare (fratele lui Robin Hood, verisorul lui Geoffrey Chaucer sau ortopedul lui Jonathan Swift, un tip maruntel, presupun), reincarnati, din lipsa de imaginatie, pe aceleasi conservatoare meleaguri, ma consolez cu ipoteza vizitatorilor-compatrioti, inca aflati pe listele electorale permanente, spre disperarea stim noi cui. Si cum nu o pot testa, ma risc si soptesc:

SALUTARI DIN ROMANIA!

Deaorece, mai devreme sau mai tarziu, cursurile mele ar putea ajunge intr-o librarie digitala, fara aprobarea mea, asa cum s-a intamplat cu unele carti (de care, din fericire, sunt detasat), voi preintampina acest eveniment oferindu-le chiar eu. De exemplu, astazi, iti pun la dispozitie cateva idei (sau teme de meditatie) pe tema valorilor:

O hartie de 200 RON si o alta hartie, mai mica (aceea pe care raspunzi la intrebari despre parinti care isi pot manca, eventual, copiii) Care dintre ele este mai valoroasa? Prima, evident, deoarece exista o conventie sociala foarte puternica (daca te duci cu biletelul meu la casiera de la hypermarket pentru a-ti plati cumparaturile vei face sigur cunostinta cu bodyguarzii). De asemenea, daca as indrazni sa rup hartia ta de 200 RON…off, nici nu vreau sa ma gandesc.

Ce este, de fapt, o valoare? Nu este ceva vizibil (perceptibil). Doar hartia este vizibila. Insa cele doua hartii nu au aceeasi valoare, adica nu sunt la fel de pretioase.

Valoarea este ceva pretios. Este ceva care are pret.

Dar nu se vede! Libertatea este o valoare (nu cred ca vrei sa ti-o pierzi tot asa cum nu vrei sa pierzi o hartie de 200 RON) dar nu poti sa „vezi” libertatea. Responsabilitatea ar putea fi si ea o valoare si, de asemenea, nu poti pune mana pe ea. Dar poti spune „iata un om responsabil” asa cum spui „iata o hartie valoroasa, de 200 RON”.

Desi nu sunt vizibile sau tangibile valorile sunt reale iar cei care mediteaza la ele, adica invata sa le recunoasca, sa le compare, sa le aprecieze incep sa le „vada”. Cu ochii mintii, bineinteles! Vreau sa spun ca, asa cum un copil se uita la o hartie de 200 RON si, pentru el, e doar o hartie colorata, fara valoare, tot asa o persoana a carei constiinta nu s-a trezit se poate uita la un om valoros fara sa fie capabila sa-l recunoasca (sa-l aprecieze). Despre o astfel de persoana as spune ca nu are maturitate spirituala (nu recunoaste valorile sau le amesteca, le percepe eronat etc.) asa cum despre un copil spun ca nu are maturitate cognitiva sau emotionala (iar un copil nu se supara, lucru de care nu as fi la fel de sigur in primul caz).

Este posibil sa traim alaturi de un om valoros si sa nu ne dam seama de asta? Evident! (pentru ca suntem orbi, pentru ca nu ne-am exersat „vederea” valorilor, pentru ca nu stim sa le identificam si, uneori, nici macar sa le numim).

Valorile apar in urma unor judecati de valoare. Iar judecatile de valoare, adica evaluarile, nu pot fi realizate decat de oameni. Animalele nu sunt capabile de judecati de valoare (sorry, Grivei!). Animalele nu pot functiona in plan etic si, din pacate, unii psihopati, lipsiti de constiinta morala, nu sunt prea departe de verisoarele noastre mai indepartate (pe patru picioare).

Pe de alta parte, lumea etica (lumea valorilor) este o lume complexa, in care noi, oamenii, patrundem in diferite grade. Repet, inteleg prin investigatii si constiinta etica un set de reflectii constiente, articulate. Un om poate sa actioneze  ghidat de o valoare insa, daca nu mediteaza la propriile lui actiuni, constiinta lui morala nu este foarte dezvoltata (ca si cum ar actiona mecanic). Fireste ca fapta lui este valoroasa. Insa lumea lui interioara, in plan etic, nu este complexa deoarece ii lipseste dimensiunea reflexiva („de ce fac ceea ce fac?”). Si un copil poate face multe lucruri bune (valoroase), de exemplu sa-si imprumute jucariile, insa nu pentru ca intelege importanta acestor gesturi pentru el, pentru celalalt si pentru grupul social ci pentru ca asa ii cere mama lui sa faca. Aceea nu este dezvoltare morala, este doar supunere oarba sau interesata (este urmata de o recompensa, de exemplu de un pupic).

Asa cum am mentionat la curs, valorile sunt altceva decat preferintele. O preferinta se naste din „Imi place” si nu are nevoie de alte justificari („imi place laptele cu cacao dar nu-mi place cafeaua”). La valori exista ceva in plus. Imi place libertatea (exercitiul ei) dar sunt in stare si sa justific asta, adica pot oferi temeiuri in sprijinul evaluarii libertatii ca o valoare (in sistemul meu de valori, chiar una centrala).

Daca ma ghidez dupa valoarea X trebuie sa fiu in stare sa spun „de ce” pentru a avea complexitate etica (a fi o fiinta mai bogata dpv spiritual). Exemplu:

1. Cred ca e bine sa existe sclavi (nu cred, e doar un exemplu)
2. De ce?

„Pur si simplu pentru ca asa cred eu” nu este un raspuns matur (este din seria: „De ce trebuie sa fac asta, Tati?”-„Pentru ca asa spun eu!”). acesta este un nivel de inceput. Dar evolutia spirituala (in planul valorilor) presupune mai mult. Presupune motive, temeiuri, ratiuni. Presupune sa gandim si sa gandim bine (precizarea nu este intamplatoare:uneori gandim prost (ilogic, contradictoriu, incoerent) si nu ne dam seama de asta nici noi, nici cei din jurul nostru). Asa se dezvolta constiinta morala.

Si, asa cum oamenii sunt de inaltimi diferite, tot asa oamenii sunt de inaltimi morale diferite (doar ca acestea nu sunt usor vizibile). Si cum oricine poate banui, o femeie cu chip de inger si 0,72 raport talie-bust (perfect!), poate avea o constiinta morala subdezvoltata (ca sa fiu dragut si sa nu spun „mizerabila”). In Lumea valorilor suntem intr-un plan foarte subtil si avem nevoie sa ne antrenam pentru a ne familiariza cu el.

Te astepti cumva sa te intreb care sunt valorile tale si ce greutate au ele, cum sunt ele asezate in sistemul tau de valori? Nu voi face asta dar sper ca o faci tu. Este foarte interesant sa te uiti la comportamentele tale (dar si la ceea ce nu faci intr-o anume situatie) si sa identifici valorile din spatele lor (daca exista). Si mai interesant este sa afli daca acele valori sunt ale tale sau ale altuia/altora. Pentru a fi ale tale ele trebuie sa fi fost examinate critic, cu atentie si rigoare (si nu expediate ca o tema pentru acasa facuta in timp ce stai pe WC).

Nu am nicio indoiala ca un om care nu si-a examinat valorile, chiar daca duce o viata considerata morala, nu este autorul etic al propriei lui vieti. El traieste viata altcuiva (parinti, invatatoare, profesori, preoti, maestru spiritual, formatorul din psihoterapie) Toti acesti oameni vor ca noi sa ne comportam intr-un anume fel insa noi, comportandu-ne astfel, si fiind chiar apreciati pentru asta, nu suntem liberi dpv etic. Nu suntem proprietarii actiunilor noastre morale.

Suntem prizonierii credintei (frumoase) a altcuiva. Adica suntem, inca, pe un anumit nivel, copii. Nu ne-am maturizat dpv spiritual. Nu am pus sub semnul intrebarii valorile transmise (sau insuflate de celalalt), nu ne-am angajat intr-un dialog atent. Poate am fost sedusi de iubirea sau admiratia inspirate de celalalt. Sau ne-a fost teama de el. Sau am fost conditionati sa ne comportam intr-un anume fel („dresati”, ca sa fiu mai abrupt).

Daca parintii, profesorii, liderii spirituali sau alte persoane aflate in pozitii de influenta ar fi interesate de dezvoltarea morala a celor aflati temporar in grija lor i-ar incuraja sa gandeasca critic pe tema valorilor pe care le transmit. Nu este suficient sa le transmiti pur si simplu! Copilul tau, sau elevul tau, sau studentul tau, daca nu le trece prin mintea lui (minte care sa functioneze corect), devine prizonierul credintei tale (iar tu, nefiind constient, nu stii asta dar te bucuri cand observi cum se comporta).

Avem cortex prefrontal si merita sa-l folosim meditand asupra motivelor pentru care facem (sau refuzam sa facem) anumite lucruri. Nu ma refer aici la analiza psihologica cu radacini freudiene nefalsificabile ci la reflectia etica (sustinuta de dovezi si de logica).

Valorile sunt asemenea unor cladiri care au o baza, o fundatie. Aceasta fundatie este temeiul iar meditatia de tip etic clarifica acest temei (sau temeiuri, daca sunt mai multe). Tie iti sunt clare temeiurile din spatele comportamentelor tale ghidate de valori?

De exemplu, daca la alegerile locale ai decis sa votezi intelegi de ce este important sa votezi? „Imi place sa votez” nu este un raspuns dupa cum „M-am identificat cu umbra bunicului meu” de asemenea nu este un raspuns. Primul te tine in perimetrul preferintei iar al doilea te duce intr-o lume a fanteziilor nesfarsite (afirmatii neverificabile).

In jurul temeiurilor se poate purta o discutie rationala. Se poate comunica. Pot fi aduse argumente iar acestea pot fi respinse. Pe o baza rationala, repet, adica folosind o functie executiva a cortexului prefrontal de care doar oamenii sunt capabili. Oamenii primitivi nu sunt rationali, copiii, adesea, nu sunt rationali (cortexul prefrontal se maturizeaza abia spre 20 de ani), nici unii batrani nu mai sunt rationali iar pisica ta nici atat. De aceea nici nu au probleme etice (cei mentionati).

Daca am sau intentionez sa am o relatie mai apropiata cu cineva vreau sa stiu ce crede despre tot felul de lucruri si, de asemenea, vreau sa stiu si de ce crede ceea ce crede. Aici, uneori, se rupe filmul! Insa putem depasi acest nivel si putem invata sa reflectam la valorile noastre, in situatii de viata, concrete (analiza lipsita de exemple este sterila).

Atentie, nu te indemn sa-ti inseli acum partenerul sau partenera  pentru a avea sansa unei discutii etice foarte inflacarate (sustin creativitatea dar chiar si aici trebuie sa existe unele limite). Iar daca ai facut-o candva (sau se intampla sa fii implicat(a) in ceva asemanator) poate sufletul tau (nu cel imaterial) are deja o anume complexitate etica (sa nu intram in amanunte!)

Dar te indemn sa nu traiesti ca si cum valorile ar fi ceva de la sine inteles, implicite, „simtite” dar niciodata articulate. Te indemn sa iti alegi liber(a) si in mod constient valorile! Pentru ca sunt ale tale (alese de tine) ma astept sa le iubesti si sa faci sacrificii pentru ele. Socrate, considerat un reper dpv moral, si-a sacrificat viata deoarece a inteles ca nu putea trai in acord cu valorile lui. „Ce sens are o viata pe care nu o pot duce in armonie cu valorile mele?”, asta s-a intrebat Socrate. Si a ales sa moara dar exemplul lui este inca viu, desi au trecut aproape 25 de secole.

Valorile dau sens vietii! Valorile fac o viata sa fie buna. Si daca valorile fundamentale sunt puse in pericol moartea in serviciul lor (pentru a le apara sau a le promova) este, desigur, o optiune. Ultima!  Ne putem apara valorile spunandu-ne punctul de vedere, protestand atunci cand este cazul, refuzand sa facem anumite lucruri, mergand la vot. Aceasta este o viata activa dpv etic. Nu doar dpv sexual, sau senzorial, sau emotional, sau cognitiv. Din punct de vedere spiritual. Din punct de vedere al valorilor (pe care nu le-am clarificat sau la a caror limpezire muncim in fiecare zi, cu rezultate modeste sau ridicole, dupa caz).

E posibil ca, data viitoare cand te vad, sa te intreb asa, intr-o doara, care sunt valorile tale. Sau sa te intreb de cea mai recenta dilema etica (crede-ma, sunt zilnic, daca esti atent(a) si consumi glucoza cu asta). Sau daca esti de acord ca unii parintii, daca vor, sa-si manance copiii. Ah, uitasem, deja ai raspuns. Nici eu nu sunt de acord. Totusi, ar fi acceptabil ca unii copii sa-si manance parintii? (sau doar organele, de exemplu ficatii)

P.S. Am eliminat din text referinte si exemple concrete, asociate cu membrii grupului, deoarece ma tem ca nu vor savura acest gen de publicitate. Prin urmare, textul ar putea, pentru tine, sa para uneori un pic enigmatic. Un cost mic, sper, pentru un beneficiu mai mare.

Realitatea fiind minunata, a programat pentru seara aceasta, in Piata Constitutiei (nicio gluma!), un concert in cinstea celor doua gaste. Lady Ga Ga (sic!). Intruchiparea perfecta a lipsei de autenticitate si a ambalajelor lipsite de continut (stiu, ma vor ucide cu raze cosmice fanii mai tineri, de aceea vor circula astazi doar prin Piata Revolutiei sau, si mai bine, voi urmari o emisiune despre disonanta cognitiva la Antena 9).

P.s. O haita de procurori (conform afirmatiilor domnului Ion Iliescu, la care voi reveni) a dat buzna, ieri, in casa mea de la tara, din judetul Vraciul, vecin cu Muzau (masculinul de la „muza”), si mi-a cerut sa spun, cu mana pe Biblie, daca am fost sau nu la referendum (poate ai vazut la televizor, desi nu cred ca m-ai recunoscut, intrucat purtam batic). Am zis ca „da”, cu constiinta impacata. Traiasca Iisus!

20 de grade, in acest moment. Mult, mult mai acceptabil decat 38 de grade, nu cu mult timp in urma. Daca socotesc si adierea, aproape ideal. Ti-e sete? Probabil ca nu! Totusi, cati litri de apa ai baut ieri? Dar alaltaieri? (nu-i calculam pe cei din alimente) Dar in ultima saptamana?

Ma astept sa spui ceva de genul „14 litri in ultima saptamana” (non-caniculara, nota bene). Insa de ce ai baut apa? (stiu, pun niste intrebari…) Da, prietene, pentru ca ti-a fost sete, normal! Ai baut apa deoarece aveai nevoie de apa! Organismul tau pierduse apa, fie prin transpiratie, fie prin respiratie, fie prin…prin…prin acel orificiu, exact!

Doar psihologii care au luat licenta cu note mari stiu ca exista doua tipuri de sete: setea extracelulara (scade presiunea sanguina deoarece se reduce volumul de sange, scadere sesizata nu de tine (care „tine”?, doar pentru connaisseuri) ci de receptorii presiunii din rinichi si vasele de sange) si setea intracelulara (produsa de osmoza: ionii de potasiu si de clor invadeaza circuitul sanguin si sangele devine mai „sarat”). De fapt, psihologii care au luat licenta cu note mari nu stiu asta, dupa cum nu stiu nici alte lucruri, insa lucrul cel mai trist este acela ca nu stiu ca nu stiu, vorba lui Socrate, baiatul care s-a otravit acum cativa ani.

Stii ca vreau sa ajung in alta parte, doar ma cunosti de-acum! Dar unde, ia sa vedem, te prinzi? (timp de gandire)

Setea si foamea (ai bifat portia de dulciuri, azi dimineata?) sunt motivatii homeostazice. Ca sa nu ne incurcam cu expresii complicate, hai sa le zicem, pe scurt, „motivatii”. Bei apa pentru ca esti motivat. Te lingi pe buze dupa un sendvis (cu sunculita si cascaval?) pentru ca esti motivata. Dar ce alte lucruri mai faci fiind motivata?

Sa ne intelegem, toata lumea haleste si trage la masea, in sensul pozitiv! Setea si foamea sunt motivatii bazale (toate organismele au puncte de homeostazie, adica valori fiziologice pe care incearca sa le mentina constante) Chiar si cainele tau, despre care am stabilit deja ca are minte (sau nu?), functioneaza intr-o banda restransa de valori fiziologice. La fel papagalul prietenei tale (ti se pare ca sunt subtil?).

Ai baut, in ultima saptamana, 14 litri de apa (plata) deoarece organismul tau ti-a cerut asta. Si te-ai conformat (e greu sa-i ignori „tipetele”, toti stim cat de isteric poate deveni). Bine. Ce alte lucruri iti cere organismul tau? (creierul, btw)

Hai sa ne gandim: in ultima saptamana ai citit, cumva, 14 carti? Sau 10? Sau macar 5? Poate 2? Ai fi de acord ca exista oameni care in ultimele 7 zile nu au citit nicio carte? Ca in ultimele 30 de zile nu au citit nicio carte? Ca nu au mai citit o carte din facultate sau, pentru cei care n-au optat nici macar pentru SRL-ul „Spiru Haret”, din liceu?

Intr-un esantion reprezentativ de 100 de persoane (concetateni), cati oare pot spune ca citesc o carte la doua saptamani? (nu ca o cumpara, nici ca o rasfoiesc seara, inainte de a adormi, ci ca o citesc) Sau, pentru a nu fi asa de exigent, o data pe luna? Fa o estimare! Sa fie 30? (30%) Sa fie dublu? Ne-ar putea ajuta tinerii sociologi? (ii inteleg de ce nu fac astfel de cercetari, rezultatele ar fi deprimante)

Pe de alta parte, nu cumva „a citi” este o altfel de sete? De ce sa ne suparam sau sa-i condamnam pe semenii nostri care nu citesc? (vezi, ne-am pus pe noi doi in aceeasi categorie elitista) Daca organismele/creierele lor nu le cer asta, ce vina au ei? Nicio vina, fireste! Daca nu ti-e sete, nu bei apa. Si daca nu ti-e sete de cunoastere, nu te informezi (nu citesti). Viata este simpla. Nu trebuie complicata in mod inutil.

Bietul Maslow a avut, in felul lui, dreptate. Exista mai multe tipuri de nevoi. Pe cele de la baza le avem toti (nevoie de alimente, de apa, de aer, de somn; cu sexualitatea lucrurile stau putin diferit) Pentru ele exista supermarketuri, sosele (retele de transport), FMCG (a nu se confunda cu fMRI), abatoare (ouch!), administratie publica, curte constitutionala (scuze, ultimul item mi-a scapat, prefa-te ca nu l-ai citit). E foarte bine ca exista.

Dar pe cele din varf (indiferent ce am intelege prin „varf”) nu le avem toti. Oamenii nu citesc deoarece nu simt nevoia sa citeasca. Intr-un limbaj mai specializat, nu au nevoie de stimulare intelectuala (sau au, dar la un nivel mai modest). Nu e vina nimanui, pur si simplu asa sunt lucrurile. Neavand nevoi intelectuale, nu cumpara carti si nu valorizeaza cartile. That’s the way it is!

Sunt cei care nu citesc (sau citesc foarte putin, eventual doar ziarul distribuit gratuit in metrou) fiinte inferioare din punct de vedere moral? Merita ei sa se bucure de mai putine drepturi? (de exemplu, sa le fie restrans, sau anulat, dreptul de a vota) Outrageous! De acord, a-i priva pe oameni de dreptul de a vota, doar pentru ca nu simt nevoia sa citeasca, este ceva profund antidemocratic. Nicio societate civilizata nu ar permite asta! (dar putem sa ne jucam putin, in plan mintal, cu aceasta fantezie, nu?)

Ideea pe care vreau sa o subliniez, si care nu are nicio legatura cu diminuarea drepturilor oamenilor, in special a celor cu nevoi intelectuale reduse, este ca, data fiind existenta mai multor tipuri de nevoi, unele dintre ele mai rare, ar merita sa ne intrebam care (if any) dintre ele servesc mai bine umanitatea. Si daca reusim sa le identificam, daca chiar exista nevoi care participa intr-o masura mai mare la o experienta umana completa, nu cumva ar merita sa le cultivam, sa incurajam dezvoltarea lor, sa le apreciem si chiar, la nivel social, sa constituim fonduri (parai, frate!) pentru a le sustine?

Tocmai pentru ca eu sunt un ins care citeste, prin urmare am un bias puternic intr-o anume directie, fiind inclinat sa propun o anume agenda publica (amenzi pentru cei care nu fac dovada lecturii unei carti in ultimele 90 de zile, iti dai seama, cum ar fi sa te opreasca agentii de circulatie pentru un astfel de motiv?), lansez aceasta intrebare fiind gata sa accept si raspunsul neconvenabil. Mai stiu ca e posibil sa spui ca, in societatile liberale, cum este si a noastra (hi hi!), educatia, de la un anumit punct, este o problema de optiune individuala. Insa exact acesta este punctul pe care eu il aduc in discutie:

Nu am putea proiecta (si construi) o societate in care educatia sa fie nu o problema individuala ci una sociala?

Cu alte cuvinte, nu ne-am putea creste copiii, in familii si in institutii, intr-un fel care sa le sustina curiozitatea naturala mult dincolo de anii in care contempla, fascinati, un melc? Oare cum ar arata o astfel de lume? Stim sigur cum arata lumea in care oamenii nu citesc, sau citesc putin, sau citesc si apoi adorm.

Oare nu ar putea exista si o lume mai buna?