deoarece zeii au plecat

Am aflat azi, cu o imensa placere, ca aproximativ 30 de yoghini au inchiriat o pensiune la Paltinis, si-au facut provizii serioase si au acoperit geamurile cu o folie de aluminiu, pregatindu-se pentru sfarsitul lumii, asteptat peste cateva ore (de aceea ma si grabesc sa scriu acest mic articol). Pensiunea a fost inchiriata pentru o luna, probabil pentru ca toata lumea (de un anumit sex) sa ajunga la ovulatie.

Placerea se datoreaza faptului ca sunt doar 30 si nu 300 sau 3000, ceea ce, mie unul (the self), mi se pare un real progres. In acest ritm la urmatorul sfarsit al lumii ar putea fi doar 3 iar un cort de 3-4 persoane ar putea fi suficient.

Desi mi-am pierdut antrenamentul cred ca ma pot mobiliza, cu ocazia acestui eveniment irepetabil, pentru a le transmite, gratie unei concentrari mentale pe Ajna Chakra (si doua chakre secundare, secrete) usor nevrotice (din punct de vedere al duratei), pentru a le transmite, ziceam, daca te-a furat peisajul esoteric, a le transmite, la modul cel mai altruist, 2-3 puncte IQ. Nu-mi permit mai mult pentru ca nici pe mine nu ma dau afara din pensiune, ptiu!, din casa, asa era expresia, vezi, deja primesc interferente telepatice de la Kali (doar pentru cognoscenti), zeita care protejeaza (poate si inspira) naivitatea si gandirea inocenta (vezi cat de elegant pot fi uneori?)

Ah, si pentru ca veni vorba, drag prieten (androgin) al blogului si stimate vizitator intamplator (nimic nu este intamplator, da da !), sa stii ca mi-a placut la nebunie  (nu chiar, e o exagerare, imi intelegi emotia) sa-ti scriu. In curand legatura noastra va inceta, daca e sa ne luam dupa un popor analfabet, care ar fi facut pipi pe strada daca ar fi descoperit strazile. Uluitoarea civilizatie maya (fara WC-uri, nu mai zic de sapun sau dus)

Dar nu ne vom lua. Doar ne amuzam un pic. Cu un ochi (which one?)

Din cand in cand, simt nevoia sa-mi exprim recunostinta, trimitand unde cuantice nu doar in acest Univers ci si in cele paralele (deoarece am gasit un chepeng), pentru sansa de a cunoaste (mai indeaproape) cativa tineri (in primul rand, dar exista si alti cetateni mai in varsta) exceptionali, sau care imi par mie exceptionali (poate ca sunt doar normali) in raport cu numarul ametitor de idioti (scuze, scuze, persoane cu IQ sub 80!) pe care ii intalnesc  cu ocazia unei calatorii (lucide) de doar o jumatate de ora prin cetatea lui Bucur (sau privind un timp si mai scurt la televizor)

Prin urmare, stimati prieteni, cunostinte, studenti, pacienti (ah, nu, acesta e un termen patologizant), clienti, mentorees, amante (acesta e un termen si mai patologizant, si oricum neadevarat, ignora-l), la care as adauga si o serie de oameni mai indepartati (majoritatea morti), de asemenea exceptionali:

Va multumesc pentru ca, intr-un fel sau altul, existati!

La aproape 10 ani de la formularea teoriei fericirii autentice Martin Seligman a revenit asupra propriilor idei (dand dovada de o minte deschisa) si le-a restructurat, transformandu-le si re-sistematizandu-le in ceea ce a numit the Well-Being Theory. Nu intentionez sa scriu despre ea dar vreau sa-i ajut pe cei interesati de psihologia pozitiva sa inteleaga mai bine unul din cele 5 elemente ale well-being-ului, anume implicarea.

Da, este un element pentru care nu exista o masura obiectiva asa cum exista, de pilda, in cazul relatiilor pozitive (unde un altul poate evalua calitatea relatiei tale cu copilul tau sau cu partenerul tau, separat de ceea ce tu percepi prin filtrul nevoilor sau asteptarilor tale). Ceea ce este interesant in cazul „implicarii”, din punct de vedere al evaluarii (subiective, repet) este caracterul ei mai degraba retrospectiv.

Si ca sa ma intelegi, iti dau un exemplu un pic neverosimil (desi perfectionistii s-ar putea regasi in el): imagineaza-ti ca esti o femeie si ai o relatie sexuala cu sotul tau (sau cu prietenul sotului tau, stiu, sunt nesuferit!). Ei bine, (presupun ca) nu te opresti din cand in cand, in timpului actului sexual, pentru a te intreba daca esti suficient de implicata (nu mai zic sa te opresti pentru a solicita opinia unei terte persoane (sotia prietenului sotului?)). Daca va fi sa realizezi o evaluare a implicarii tale in respectiva experienta sexuala, o vei realiza abia la final (sau mai tarziu, pe Facebook, stiu, sunt absolut groaznic)

Cam asta este evaluarea retrospectiva. Dar intrebarea cea mai importanta este daca in viata ta exista cel putin o activitate in care sa fii pe deplin implicat(a)! Stii sa raspunzi la aceasta intrebare? In cazul in care nu stii sau iti este dificil iti ofer cateva puncte de sprijin. Vezi urmatoarele intrebari!

Ah, exista si un risc: este posibil ca, pe masura ce le parcurgi, sa te cuprinda, treptat, deprimarea, deoarece intelegi ce fel de viata (profesionala?) ai. Este un inceput bun. E bine ca devii constient(a)! Poate ca vei incepe sa realizezi unele schimbari. Necesare. Nu de alta dar nisipul din clepsidra continua a se scurge si, daca nu ai aflat pana acum (fiind prizoniera unor conceptii copilaresti despre realitate), cantitatea de „nisip” este finita. Esti pe numaratoare inversa:

• Pe mine ce ma atrage irezistibil?
• Ce ma intereseaza cu adevarat?
• Care este acea activitate careia m-as putea dedica, fiind constient de efort dar avand inima usoara, deoarece as simti ca ma reprezinta?
• Ce anume ma absoarbe atat de mult incat nu stiu efectiv cand trece timpul?
• Ce activitate (sau relatie) imi acapareaza, simultan, atentia, emotiile, credinta ca pot si speranta unei reusite (a unui rezultat foarte bun)?
• Ce anume as face daca acum daca nu ar exista nicio constrangere (o exigenta a realitatii)?
• Unde mi se pare ca am un talent innascut si estimez ca il pot valorifica, daca imi fac un plan si il urmaresc perseverent?
• Ce fel de experienta imi atrage in mod natural atentia si imi genereaza probleme pe care sa vreau sa le rezolv?
• In ce domeniu cred (mi s-a spus) ca as putea atinge un nivel de excelenta?
• In ce tip de activitate constiinta mea este atat de focalizata incat alte elemente (nerelevante) ale mediului par sa dispara?
• Exista o activitate despre care simt ca as putea sa o fac din nou si din nou, pana la sfarsitul vietii?
• Ce fel de sarcini imi solicita abilitatile la nivelul lor si un pic peste? (dar nu foarte mult „peste”)
• In ce fel de activitati scopurile mele sunt foarte clare iar eu ma simt in armonie cu ele?
• In ce actiuni sunt mereu gata sa ma angajez deoarece simt ca sunt compatibile cu sinele meu? (ma percep ca fiind pe deplin autentic atunci cand le realizez)
• Exista o activitate in raport cu care nu ma plictisesc niciodata? (sau extem de rar)
• Rezolvand ce fel de sarcini corpul si mintea mea par a fi una?
• Ce anume ma provoaca intens, starnind in mine o stare de excitatie optima? (si nu de anxietate sau de ingrijorare)
• La sfarsitul carei activitati (sau, uneori, chiar in timpul ei) sunt invadat de recunostinta?
• Care este acel lucru pe care, facandu-l, ajung sa ma simt fericit(a)?
• Care este acel lucru pe care, inca de dimineata, daca nu ar exista alte obligatii, as alege sa-l fac si chiar as fi in stare sa ma trezesc putin mai devreme (sau sa ma culc mai tarziu ) pentru a-l realiza?
• La sfarsitul caror sarcini simt o multumire profunda?
• In timpul caror actiuni din mintea mea dispar spontan toate gandurile care nu au legatura cu acele actiuni?
• Cand anume sunt concentrat, prezent, dinamic, pe deplin implicat si exersez un control suficient de bun?
• Ce fel de activitate ma atrage exact ca un magnet? (sau ca o persoana foarte sexy)
• Facand ce anume pierd notiunea timpului si nu regret asta?
• In ce domeniu simt ca abilitatile mele pot fi exersate si, exersandu-le, ele se pot dezvolta atingand niveluri foarte inalte?
• In ce fel de activitate nu exista nicio urma de apatie, letargie, lene, plictiseala?
• De ce fel de provocari am nevoie pentru a simti sau a evalua calitatea vietii mele ca fiind inalta?
• Ce fel de sarcini imi solicita reactii si raspunsuri de care sunt mandru/mandra, simtind, simultan, ca le pot rafina?
• Ce anume as face si daca nu m-ar plati nimeni si nu ar exista un beneficiu sau o rasplata materiala?
• Ce fel de experienta interna as dori sa simta si copiii mei sau partenerul/partenera de viata?
• Despre ce fel de activitate sau preocupare as putea sa povestesc ore in sir, reusin sa-i captivez pe cei care ma asculta?
• Daca maine as merge pentru prima data la scoala pentru ce fel de traiectorie scolara/academica as opta, astfel incat sa ma apropie cat mai mult de potentialul meu?
• In ce activitate inteligenta mea creativa pare a se manifesta cel mau usor si cu cele mai bune rezultate? (fiind productiva)
• In raport cu ce activitate, doar gandindu-ma ca o voi realiza peste un timp (cateva ore, maine etc.), simt deja un fior de placere si de bucurie?
• In ce directie imi este foarte usor sa-mi canalizez energia mentala? (si energia fizica, daca este cazul)
• Ce pot sa fac ore in sir fara sa-mi fie foame sau sete?
• In ce activitate, implicat fiind, uit de mine? (in sensul de a uita de varsta, sex, rol social etc.)
• Cand anume ma percep ca fiind cu adevarat individualizat(a), diferentiat(a) psihologic la un nivel profund satisfacator?
• Realizand ce fel de activitate simt ca este cel mai bun lucru pentru mine?
• Implicandu-ma in ce fel de sarcini diferenta dintre munca si joc dispare?
• Care este lucrul pe care, facandu-l, cu nici un chip nu as renunta la el? (decat sub amenintarea unui revolver)
• Ce activitate, daca mi-ar fi interzisa sau imposibila (din cauza unui handicap), as simti ca ma priveaza de sens?
• Ce fel de actiuni imi ordoneaza constiinta (scopuri, obiective, planuri de actiune) si o fac sa fie remarcabil de coerenta?
• Cand anume (facand un anumit lucru) simt ca viata mea este implinita si implinitoare?
• Daca cineva m-ar trezi in toiul noptii si m-ar invita sa fac X, care ar fi acel X?
• Cand simt ca fac cele mai bune lucruri pentru sanatatea mea psihologica, avand, simultan, o contributie sociala?

PS Imagineza-ti la ce efort analitic mi-am supus neuronii din emisfera stanga (si pe cei din dreapta, doar rad de cumparatorii de „ulei de peste”) pentru a le produce! Si, pe onoarea mea, chiar m-am implicat!

Vrei sa te cauti putin prin buzunare? Cati bani ai gasit? (nu, aceasta nu este o gluma post-Black Friday) Ai si o carte de credit la tine (sau mai multe)? Cati bani ai pe ea (estimativ, banii de pe cartile de credit nu sunt niciodata siguri)?

Perfect! (iti multumesc pentru colaborare) Hai sa presupunem ca ai (astazi) undeva intre 500 si 1000 RON. Nu stiu daca ti se pare o suma mica sau mare (nu am luat in calcul depozitele bancare din Elvetia) dar esti de acord, sper, ca este o suma finita. Nu ai un numar infinit de lei (sau euro, pentru cei care asteapta cu sufletul la gura prabusirea monedei europene). Nici tu, nici alti oameni (il excludem pe Bill Gates, cel care a avut inspiratia de a pleca de la Harvard, student fiind, pentru a lucra intr-un garaj). De ce? Dintr-un motiv simplu:

Banii sunt o resursa finita.

Si ce se intampla cu banii? In ce fel de actiuni sunt ei implicati? Iata cateva: banii sunt economisiti, cheltuiti, aruncati pe fereastra, irositi, investiti, bugetati, gasiti, pierduti, oferiti, imprumutati. Exista bani pe care ii avem sau i-am avut, dupa cum exista bani intr-o cantitate suficienta sau, dimpotriva, simtim ca ni se termina banii.

Nu vad nici un motiv pentru care nu ai fi de acord cu afirmatiile de mai sus. Si acum sa apelam la ceea ce unii ar considera imaginatie poetica (mai ales fiind vorba de bani) si, cu ajutorul unei metafore, sa ne referim la timp ca si cum ar fi vorba de bani. Iata ce obtinem:

• Nu am timp sa ma intalnesc cu tine (sa te ascult, sa-ti ofer feedback, sa te insotesc etc._
• Am investit foarte mult timp in educatia (pregatirea) ei.
• Simt ca imi pierd timpul cu tine.
• Cat timp mai avem la dispozitie?
• Hai sa ne grabim, ne expira timpul.
• Iti multumesc pentru timpul pe care mi-l acorzi.
• Imi irosesc timpul stand cu tine (in aceasta relatie/in acest mariaj)
• Pe mine ma costa timpul pe care ti-l acord.
• Cum as putea imprumuta inca doi-trei ani? (pentru a trai mai mult)
• Imi ceri prea mult din timpul meu.
• Ti-am oferit cei mai buni ani ai mei.
• Cat timp ne-a mai ramas?
• Imi rapesti timpul cu ideile tale neinteresante.
• Imi datorezi cativa ani din viata.
• Ti-ai bugetat prost timpul si proiectul a esuat.
• Nu mi se pare ca folosim timpul intr-un mod eficient.
• Te inteleg foarte bine, si eu as vrea sa dau timpul inapoi.

Ai prins ideea, nu-i asa? Obisnuim sa vorbim despre timp, uneori, ca si cum am vorbi despre bani (despre o resursa limitata si, astfel, valoroasa). Dar stim cu adevarat ce este timpul? (incearca sa oferi o definitie care sa nu fie circulara!)

Nu cunosc multi oameni care sa fi ajuns la tulburari de somn din cauza dificultatilor de a defini, intr-un mod lipsit de ambiguitate, timpul. Probabil nici tu. Oamenii nu-si bat capul (capetele) cu astfel de lucruri (inutile). Pot vorbi cu usurinta despre timp ca si cum ar sti despre ce vorbesc. Pentru ca vorbesc despre ceva limitat. Precum banii, desigur.

Dar aici avem o problema! (simti ca urmeaza o doza de psihologie evolutionista?) Banii sunt o inventie foarte recenta (in timp evolutionist). O inventie culturala.Stramosii nostri (cei de acum un milion de ani, nu strabunica) nu operau cu bani (hartii de valoare, monede, carti de credit) deoarece nu existau. Creierele noastre (mostenite de la ei) nu au mecanisme pre-programate pentru a intelege banii (ti se mai intampla sa primesti restul la supermarket si sa nu intelegi clar de ce ai primit acea suma? Sau sa eviti sa faci calcule cu mai mult de trei cifre?).

Nu a existat suficient (sic!) timp pentru aparitia si selectarea unui asemenea mecanism psihologic (un modul pentru bani, ca sa-i dau satisfactie si lui Steven Pinker, in cazul in care ma citeste azi, intre doua conferinte). Avem module pentru limbaj (thx, Steve!), avem module pentru recunoasterea expresiilor faciale si avem chiar module pentru detectarea tradatorilor (ai impresia ca esti singura care cumpara cafea pentru bucatarioara departamentului tau?).

Ele sunt innascute. Insa, in materie de bani, suntem blank slate.Trebuie sa le invatam semnificatia si sa operam cu ei (cand i-ai dat ultima data 1.000 de euro prichindelului, bani de buzunar?). Iar a invata, indeobste, in sensul de a invata ceva nenatural, nu e un lucru usor (ti se intampla sa mai uiti sa te speli pe dinti? Sau sa nu ai chef? E cazul sa amintesc si de ata dentara?)

Prin urmare, nu suntem foarte priceputi (daca nu am exersat mult) Intr-un fel sau altul, totusi, ne descurcam. Supravietuim onorabil. Intelegem care-i treaba cu banii si, gratie metaforei, intelegem care-i treaba si cu timpul. Nu te simti bine (confortabil) citind ultima afirmatie? Cu siguranta nu ai nevoie sa vina cineva care sa-ti spuna, sau sa te incite sa te gandesti, ca, in acelasi fel in care nu intelegi foarte bine problema banilor (fiind un „obiect” nenatural, neselectat evolutionist), tot asa nu intelegi problema timpului.

Si care ar putea fi consecintele? Oh, sunt infricosatoare! Te las pe tine sa meditezi la ele (fiind si inceput de saptamana). Toate au legatura cu moartea ta (uff, am promis ca nu mai scriu despre asta, bad boy, bad boy!). Am incredere (pentru ca nu te cunosc, imi pot inchipui asta) ca vei reusi. Ah, si inca ceva:

Thank you for your time!

Stii cum arata un doctor. Stii si ce face. Poate chiar saptamana aceasta te-ai intalnit cu unul, pe terenul lui (in cabinetul unei clinici). Ok. Daca ar fi sa realizezi o medie (statistica) a tuturor medicilor pe care i-ai cunoscut, ai spune ca mai degraba stiu sa se poarte cu pacientii sau nu?

In cazul in care avem experiente de viata asemanatoare (una foarte restransa, in ceea ce ma priveste) este probabil sa spui „nu”. Cei mai multi medici gestioneaza relatia cu pacientul intr-un fel care nu-l securizeaza, nu-l face sa simta ca este mai mult decat „un caz” si, uneori, il inhiba sau il umileste. Ma grabesc sa mentionez ca exista medici admirabili, nu doar foarte buni profesionisti ci si oameni calzi si protectori emotional (pot oricand sa dau nume)

Totusi, daca, cel putin dintr-un punct de vedere psihologic, relatia medic-pacient este atat de importanta (dincolo de anamneza, retete si scris ilizibil), de ce medicii nu invata la scoala cum sa se poarte cu pacientii lor? Exclud posibilitatea ca cei mai multi sa fie niste indivizi reci, lipsiti de compasiune pentru suferinta umana individualizata, ambitiosi profesional, insetati de status si, nu in ultimul rand, atenti la numarul si marimea conturilor.

Mai degraba cred ca, asa cum o serie de psihologi clinicieni nu sunt capabili sa inteleaga oameni reali, diferiti de cazurile din manual pe care le-au invatat foarte bine pentru examen, tot asa o multime de doctori (si doctorite, ma omoara tocilarii de la Standford, hi hi!) nu reusesc sa se poarte cu pacientii in feluri din care toata lumea ar avea de castigat deoarece aceste aspecte ale inteligentei practice nu sunt recunoscute si cultivate in scoala (da, si in facultatile de psihologie, si ele sunt prizonierele mecanismelor „arhaice”, complet ineficiente, la care m-am referit zilele trecute)

Am dat doar doua exemple care ti-ar putea fi familiare insa ele nu sunt nici pe departe singurele (desi ar putea fi dramatice, mai ales in cazul urmasilor lui Hipocrat din Cos). Scoala nu ii pregateste pe copii (tineri) pentru viata reala. Studentii la medicina nu invata sa vorbeasca (nu in sensul de conversatie) cu un om speriat, confuz sau furios. Ei invata despre oase, vilozitati intestinale si metabolismul intermediar lipidic (chiar invata, nu ca in alte locuri, unde licentierea e un fel de sitcom).

Scoala pune un accent enorm pe memorie si pe inteligenta analitica, uitand complet de inteligenta practica (nu aceea care te ajuta sa repari o chiuveta, desi conteaza si asta, ci acel set de resurse mentale care  iti permit sa ai succes in viata reala). Elevii si studentii parasesc institutiile de invatamant complet nepregatiti din acest punct de vedere (iti doresti foarte tare o consiliere vocationala pentru fiul tau de 17 ani realizata de un psiholog care a terminat facultatea acum doi ani, eventual la Spiru Haret ID?).

Daca ti-ai imagina ca ai aterizat recent pe Pamant, venind din alta constelatie, aceasta stare de lucruri te-ar izbi in toata delicioasa ei absurditate. Desi aproape toti oamenii capabili de gandire cat de cat independenta inteleg lipsa de relevanta pentru viata reala si erorile structurale din actualul sistem de invatamant, ba chiar si unii profesori, in conversatii private (off-the-record), admit asta, (aproape) nimic nu se intampla.

Mi se pare uimitor. Eu, unul, ma simt coleg cu Cantareata cheala, asteptandu-l pe Berenger (ori am incurcat personajele?). Nimic  nu se intampla (cu mici si minunate exceptii). Aceeasi poveste veche de cand lumea (de fapt, veche de prin anii 1850, cand invatamantul a fost standardizat pentru a raspunde nevoilor liniilor de asamblare). Cunosc o multime de oameni care au copii in diferite clase si toti imi povestesc (atunci cand ii las, am si eu praguri de toleranta), in registre emotionale variate, de la dezamagire profunda la panica si revolta, cate ceva despre plictiseala generalizata ce pare a pune stapanire incet, dar sigur, pe odraslele lor. Prieteni, la ce va asteptati? Nu ati experimentat si voi exact aceleasi lucruri?

Nu am nimic cu doctorii, pentru a reveni la inceputul acestui articol. Nici cu psihologii clinicieni. Nici cu economistii care au o diploma de MBA dar cumpara case, pe credit, in 2008. Si in nici un caz nu resping inteligenta logico-matematica, atat de valorizata in scoala (alaturi de memorie). Vreau doar sa subliniez (sa strig?) ca abilitatile academice recompensate de scoala coreleaza modest cu succesul in viata.

Si nu pentru ca o spun cativa cercetatori pasionati (psihologi) ci pentru ca se vede cu ochiul liber (cati dintre copiii de 9 si 10 lucreaza acum, adulti fiind, pentru fosti elevi mediocri?). Scoala ii pregateste pe copii si pe tineri pentru urmatorul nivel scolar (elevii de clasa a saptea sunt pregatiti pentru clasa a opta) cand, de fapt:

Scoala trebuie sa-i pregateasca pe copii pentru viata!

Dar scoala nu a facut  asta (cu tine) si nu o face nici cu copiii tai. Nu poti sta cu capul in nisip, contestand afirmatia de mai sus (nici nu cred ca o contesti, stiu ce hram poarta vizitatorii blogului). Dar nici nu stii ce sa faci, nu-i asa?

Eu am renuntat la orice speranta privind reformarea (radicala) sistemului. Sunt optimist prin firea mea dar nu si in acest caz. Insa exista solutii alternative. Tu! Sotul tau! (sau nevasta ta) Partenerul din uniunea consensuala! (poate si amantul?-scuze, nu ma pot abtine, m-am cenzurat excesiv in scoala)

Parintii pot compensa daunele provocate de scoala! Aceasta este solutia mea. Cred ca responsabilitatea revine parintilor (ei au si misiunea de a identifica oportunitati in afara scolii, activitati asa-zis extracurriculare etc.) Ca un computer setat acum doua secole, scoala va continua sa ruleze aceleasi continuturi neinteresante si strategii didactice care ii plictisesc de moarte pe copii si ii determina sa chiuleasca (sau macar sa-si doreasca foarte tare asta: Iti propun un mic test. Luni spune-i copilului tau ca scoala s-a amanat. Ce crezi, se va deprima sau va fi fericit?)

Insa daca scoala ramane aceeasi scoala (ca pe vremea ta) tu poti fi un altfel de parinte! Si, intr-o zi, cand suficient de multi copii crescuti in acest fel (reparator) vor fi devenit adulti, poate vor genera, impreuna, acea presiune politica apta sa revolutioneze un sistem caruia ii sunt daruiti cel putin 12 ani din viata (daca nu 15 sau 17).

Tu ai renunta, incepand din aceasta clipa, la 12 ani din viata ta?

PS Am fost inspirat sa scriu acest articol de un Chris Martin (Coldplay) senzational intr-un concert la Sydney (a fugit, extaziat, printre spectatori). Pentru curiosi: omul a absolvit University College London, specializarea Limbi clasice (latina si greaca).