Am intalnit inca o data confuzia introversiei cu timiditatea, m-am enervat si, pentru a face ceva constructiv cu aceasta iritare, scriu un articol, sper, clarificator (la care ii poti si tu trimite pe doritori, daca intampini probleme similare)
Timiditatea este o trasatura de personalitate ortogonala introversiei. Cu alte cuvinte, un introvert poate fi timid dar, la fel de bine, si un extravert poate fi timid (se poate purta o discutie pedanta pe tema „extravert” vs „extrovert”. Acesti termeni nu provin din limba romana ci din limba engleza: extraversion vs extroversion, termenul „extraversion” fiind folosit mai frecvent in contexte clinice si academice. Prin urmare, poti spune si extrovert dar si extravert, nu gresesti)
Deci timiditatea nu este totuna cu introversia din moment ce si extravertii pot fi (si sunt, unii dintre ei) timizi. Timidul este o persoana care isi doreste sa interactioneze social (sa spuna ceva, sa exprime un punct de vedere, sa afirme o opinie personala) dar experimenteaza acest lucru ca fiind dificil. Pentru introvert interactiunea sociala este, sau devine dupa o anume perioada de timp, daca nu este profund semnificativa, obositoare.
Crede-ma, stiu foarte bine ce spun, doar sunt un introvert! (insa descriptorii folositi in acest articol nu se bazeaza doar pe experienta personala ci si pe literatura de specialitate). Introvertul vrea sa plece dintr-un grup, la un moment dat (chiar destul de repede daca discutiile sunt superficiale din punctul lui de vedere) in timp ce timidul vrea sa intre intr-un grup (dar nu se simte confortabil facand acest pas)
Timidul este caracterizat de un nivel inalt (exagerat) al constiintei de sine pe cand introvertul se poate plasa oriunde pe acest continuum al constiintei de sine, deci el nu este definit (ca introvert) de factorul self-consciousness. Ceea ce il defineste pe introvert, printre altele, este nevoia de solitudine dupa o interactiune in care a avut de procesat multa (din perspectiva lui) informatie sociala. Timidul vrea sa ajunga in situatia de a procesa informatie sociala (de a vorbi, ca sa nu ma exprim asa de alambicat) dar ii este greu (trebuie sa depuna un efort).
Dar nevoia de solitudine a introvertului nu-l transforma intr-o persoana antisociala (psihopatii au trasaturi antisociale, vezi DSM) ci intr-o persoana care prefera interactiunile sociale numai daca sunt semnificative cognitiv (sunt schimbate idei foarte interesante pe un fond emotional, evident, nu fara nicio traire emotionala) si chiar si atunci, dupa o perioada de timp mai mica decat in cazul extravertului (la fel de interesat de idei, in acest caz particular, nu vreau sa intelegi ca extravertii au IQ-uri modeste si sunt incapabili sa vorbeasca despre ceva cu adevarat valoros, in nici un caz nu spun asta!!!), isi doreste sa se retraga sau macar sa existe unele pauze in conversatie.
Timidul face fata cu greu unei conversatii „inteligente”, pe care si-o doreste, nu pentru ca nu are nimic de spus (dimpotriva!) ci pentru ca mecanismele lui mentale, asociate cu nivelul excesiv (nevrotic) de constiinta de sine, il impiedica sa fie spontan sau asertiv (dar se poate antrena, garantez!)
Simti cumva ca sunt deja prea multe idei si vrei sa le procesezi in liniste? (hi hi!) Te inteleg. Nici nu cred ca mai am de adaugat lucruri esentiale pe tema diferentelor dintre timizi si introverti. Insa si despre unii si despre altii se pot scrie carti. Si chiar s-au scris. Iar daca esti parinte si incepi sa intrevezi in dragalasa vietate semnele introversiei si/sau timiditatii, ti-as sugera sa te pregatesti pentru a-l sprijini si stimula intr-un mod corespunzator, macar la un nivel superior psihologiei populare care confunda aceste doua trasaturi.