De ce nu exista profesori de gravitatie

Era, cum ar veni, ziua mea (insa nu acesta e motivul pentru care am retinut formularea). Iar el a explicat prin faimoasele cuvinte “it depends on what the meaning of the word ‘is’ is”. „El”, adica Bill Clinton, referindu-se la o declaratie anterioara:  ”there is not a sexual relationship, an improper sexual relationship or any other kind of improper relationship”. Si cine ar putea contesta asta? In momentul declaratiei, prezidentul in exercitiu nu mai avea o relatie sexuala cu durdulia Monica. Nu mai exista o situatie despre care sa vorbeasca la prezent („there is not”). La insistentele procurorului Starr, in cele din urma, a recunoascut: “I did have a relationship with Miss Lewinsky that was not appropriate”.

Sintagma a facut inconjurul lumii (ai si tu, cumva, o relatie nepotrivita?). Clinton nu a admis niciodata ca ar fi avut o relatie sexuala cu Monica Lewinsky (a spus asta sub juramant). Si a precizat, ulterior, lamurindu-ne, in sfarsit, ca „sex” si „sex oral” sunt lucruri foarte diferite. Cu alte cuvinte, o partida (ma rog, mai multe) de sex oral in niciun caz nu este „o relatie sexuala”.

Acesta este un articol despre probabilitati.

Insa eu sunt obsedat sexual si, indiferent despre ce as scrie, nu uit sa amintesc de sexualitate, a doua mare nevoie (dupa supravietuire), si ultima, care ne anima. Sau vreau sa-ti atrag atentia asupra unui subiect insipid si te manipulez intr-un mod ordinar, facand apel la instinctele tale arhaice. Sau intentionez sa punctez ideea simpla ca si presedintii (persoane aflate in roluri sociale extrem de investite) sunt oameni, simpli oameni, ca noi toti.

De fapt, chiar scriu despre probabilitati: David Eddy a fost unul din consilierii lui Bill Clinton in problema reformei sistemului de sanatate (suna a actualitate? Esti la curent cu ce se intampla in tarisoara, zilele astea? Cu demisia lui Arafat?-nu decedatul ci traitorul Raed, de la SMURD). Eddy a luat la bani marunti cativa doctori americani rugandu-i sa estimeze probabilitatea ca o femeie cu rezultat pozitiv la o mamografie sa aiba cancer la san (iti suna cunoscut? Da, nimic nou sub soare!)

Din 100 de medici 95 au estimat probabilitatea in jurul a 75% (as scrie acum „hi hi!”, insa nu e nimic amuzant). Probabilitatea reala era de 10 ori mai mica (desi problema avea exact structura prezentata intr-un articol anterior, cifrele erau putin diferite).

Medicii americani sunt idioti, nu? Si cei din Germania, nu? (Gigerenzer si Hoffrage au realizat un studiu pe 48 de medici cu o experienta profesionala, in medie, de 14 ani si au obtinut rezultate similare) Nu, intr-un fel toti suntem…imi masor cuvintele, acum, deoarece te-ai putea simti vizat(a), needucati in calculul probabilistic („cine, fratili meu, sa se ocupe si de creieru’ lu mandea?”).

Nu ii acuz in niciun fel pe doctori ci, eventual, pe profesorii lor (unul din subiectii lui Gigerenzer era seful unui departament dintr-un spital universitar, om cu 30 de ani de experienta si numeroase lucrari publicate). Mintile noastre nu au evoluat pentru a opera cu probabilitati. Nici nu era nevoie, daca in intreaga ta viata (oricum scurta, antecesorii de acum 50-100.000 de ani nu traiau mai mult de 25-30 de ani) vedeai doar cativa oameni si asistai doar la cateva categorii de evenimente.

Nu avem programe preinstalate pentru intelegerea probabilitatilor, asa cum avem, de pilda, pentru limbaj. Dar le putem „instala” noi, adica putem invata. Insa e necesar? Merita? Nu iti sugerez ca maine sa-ti faci o mamografie pentru a afla (desi, daca ai trecut de 40 de ani, ai putea lua in considerare aceasta varianta). Te provoc doar sa te gandesti daca nu cumva traim, astazi, intr-o altfel de lume, fundamental diferita de lumea pentru care creierele noastre sunt adaptate. O lume cu o supra-abundenta de informatii si plina de incertitudini. O lume in care trebuie sa luam decizii cu consecinte, uneori, pe termen lung si foarte lung („sa fac un copil sau nu cu acest barbat? Ce sanse la o viata echilibrata si fericita va avea?”).

In fiecare zi, fara sa ne dam seama, facem estimari. Operam cu probabilitati. In anumite situatii (exemplul cu rezultatul pozitiv al mamografiei, sau al unui test HIV) calculul gresit conduce direct la zile, saptamani sau luni de cosmar. Mi se pare potrivita educatia in acest sens. Nu sunt deloc in postura de a oferi o astfel de educatie, fiind, eu insumi, un invatacel. Dar pot oferi exemple. Pot trage semnale de alarma (care crezi ca este probabilitatea ca un absolvent al unei scoli de formare in consiliere si psihoterapie sa fie somer, adica sa nu aiba clienti, la un an respectiv la cinci de la absolvire? Cine ar dori sa faca un astfel de calcul si sa puna  rezultatul la dispozitia amatorilor de formare? Cine ar fi interesat de un astfel de studiu? Dar de absenta lui?-acesta e doar un exemplu dintr-o zona in care se intampla sa am oarece expertiza).

Pot afirma, cu putere, ca traim intr-o lume nesigura, ca incertitudinea se traduce, numeric, in risc si probabilitati, si ca a invata sa le intelegem, sa le calculam sau sa le estimam mai bine ar putea fi un avantaj evolutionist, adica, pentru a vorbi intr-o limba mai accesibila, am putea profita. Noi, copiii nostri, prietenii nostri, studentii nostri, pacientii nostri. Noi, oamenii acestor timpuri.

Daca Bill si Monica au avut sau nu o relatie sexuala conteaza mai putin. Pe de alta parte, Monica a declarat ca presedintele i-a introdus in vagin „a cigar tube”. Daca chiar a facut asta bravul Bill, ce probabilitate exista sa fi introdus si altceva tubular? De pilda, Constitutia SUA facuta sul.

Iti mai amintesti exercitiul cu lacul si copilul aflat in pericol? (daca nu stii la ce ma refer mergi inapoi cateva articole deoarece eu sunt lenes acum si nu vreau sa reiau toata povestea) Hai sa o imbogatim: in locul unei situatii simple 1-1 hai sa ne imaginam o situatie ceva mai dramatica, de pilda 10-10 (da, 10 copii nesupravegheati de bone sau de parinti se ineaca, simultan!). Tu intri in apa si salvezi un copil. Apoi privesti in jur si vezi ca niciunul din cei 9 adulti care ar fi putut intra si ei, salvand fiecare cate un copil, nu a facut asta (stiu, pare dezgustator dar, sa nu uitam e doar o situatie ipotetica, nu are nicio legatura cu realitatea suprasaturata in adulti sensibili si generosi).

Te intreb: ce faci? Mai intri o data in apa si salvezi inca unul? Si apoi inca unul? (sa nu uitam ca te asteapta corporatia sa „prestezi” si insasi rata lunara la banca iti trimite avertismente deloc subliminale). Cati copii vei salva? Ceilalti, subliniez, daca nu am fost limpede, nu fac nimic! Ba da, fac ceva, se uita la tine si, eventual, comenteaza condescendent. Asa ca o intrebare mult mai buna ar fi:

Ti se pare corect?

Daca tu ai salvat doi copii si ei niciunul nu gasesti situatia revoltatoare? Nu-ti vine sa te infurii? Nu simti ca se intampla ceva extrem de nedrept? Si nu pentru ca stai sa analizezi la rece situatia ci pentru ca ceva adanc din tine pare rascolit. Intr-adevar, psihologia evolutionista ne spune exact acest lucru: simtul corectitudinii a fost selectat evolutionist deoarece a favorizat fitness-ul reproductiv. Cei care si-au facut partea lor de treaba, care si-au respectat promisiunile si nu au inselat au stabilit relatii de cooperare mai bune inauntrul grupului social si au avut astfel sanse mai mari nu doar de a supravietui ci si de a avea urmasi (evident ca nu exista padure fara uscaturi, de aceea avem in continuare trisori!)

Pregateste-te, deoarece abia acum urmeaza intrebarea mea cea mai grea: stiind ca ceilalti nu se achita de obligatiile lor morale (fiecare adult salveaza un copil) iar tu salvand deja un copil, daca nu mai salvezi altul, ti se pare ca procedezi corect sau gresit? Este lipsa de altruism a altora, sau de sensibilitate morala, sau cum altfel vrei tu sa-i spui, un motiv suficient de puternic, in cazul tau, de a lasa un copil sa moara desi l-ai putea salva?

Ma asteptam ca articolul despre altruism, publicat pe 13 decembrie, sa se bucure de o audienta mai larga. Spre surprinderea mea,insa,  blogul a inregistrat in acea zi cel mai mare numar de vizitatori unici din istoria acestui an, adica mult peste asteptarile mele. Poate ca toti acesti copii care mor nestiuti in tarile extrem de sarace ale planetei noastre vor avea, peste un timp, o sansa mai buna la viata. Sau poate emotia efemera si disconfortul real starnite de cateva cifre reci (un miliard de oameni traiesc, zilnic, cu mai putin decat echivalentul unei cesti de cafea pe care ti-ai comandat-o, azi, la Starbucks) se vor evapora repede din constiintele noastre trezite de cate un astfel de articol ratacit si, fireste, complet inadecvat in luna cadourilor (adica a bucuriei si recunostintei comandate social, prin intermediul calendarului).

Din cand in cand, cineva ma intreaba de ce sunt cinic si/sau de ce nu pastrez tonul securizant si nazdravan din cartile mele mai vechi. Uite de-asta sunt cinic: ma uit la faptele oamenilor si le privesc in perspectiva. Si-mi reamintesc, periodic, fara sentimente la fel de amare, ca suntem doar o specie sofisticata de animale si ca intre noi si un cimpanzeu, numarand genele nucleotida cu nucleotida, exista doar o diferenta de 1%.

Fireste, genele nu produc comportamente ci doar proteine. Iar maimutele bonobo nu au reusit sa inventeze ifonurile. Am gresit, suntem mult, mult deasupra animalelor. Doar ca nu ne plac apele de un metru adancime cu copii necunoscuti in pericol. Si am invatat sa-i ignoram, pentru a ne concentra asupra vietilor noastre prospere (in raport cu altii care primesc un dolar pentru o zi de munca). Insa ei, desi mor intr-un ritm care ii linisteste pe cei care se tem de suprapopulare, se incapataneaza sa nu dispara complet, probabil pentru a ne ajuta in speculatiile noastre etice.

Ps Cineva mi-a trimis un mail in care imi spune ca s-a interesat de UNICEF Romania. Din astfel de motive nu sunt cinic mereu. Ba chiar zambesc si am sperante copilaresti.

Asa cum am promis, revin cu partea a doua a articolului despre altruism. Te invitam, in prima parte, sa te gandesti daca ai salva un copil aflat pe punctul de a muri inecat intr-un lac de adancime mica (un metru), cu riscul de a intarzia la job si de a-ti uda hainele. Probabil nu ai stat prea mult pe ganduri si ai raspuns „da”.

In cele ce urmeaza voi ridica unele dubii asupra acestui raspuns. Mai exact, opinia mea este ca nu stii ce spui, adica minti. Nu intentionat, fireste, dar minti. Nu ai face asta. Doar iti place sa crezi ca te-ai comporta astfel insa te inseli. Predictia mea este ca il vei lasa sa moara. Mai mult, nici nu vei realiza ca un copil moare sub ochii tai si tu nu faci nimic pentru a-l salva. Si ca sa nu ai senzatia ca acest articol e o predica deghizata iar eu sunt mai bun decat tine, iti marturisesc, de la bun inceput, ca eu, aproape in fiecare zi, ma comport astfel. Nu fac nimic pentru a salva un copil. Incepand de azi, in luna cadourilor, m-am gandit sa impart aceasta povara cu tine, la pachet cu intelegerea ca noi, oamenii, avem nu doar multe calitati ci si o serie de trasaturi infricosatoare. La una din ele ma voi referi in mod special:

Noi, oamenii, suntem o specie lacoma!

Nu e un articol comod si, daca ai ajuns cu lectura pana aici, inca mai ai timp sa renunti. Poti conserva, in felul acesta, o imagine de sine confortabila si sentimentul ca, una peste alta, esti un om bun. Nu sta in intentia mea sa-ti demonstrez ca esti un om bun sau rau. Vreau doar sa-ti arat, cu riscul de a te supara foarte tare, ca nu procedezi bine, adica nu traiesti in acord cu valorile pe care le proclami. Si tu lasi un copil sa moara. Doar ca, pana astazi, nu erai convins de asta. La sfarsitul acestui articol, daca vei rezista pana la final, vei fi. Vei accepta ca suntem o specie primitiva. Si ii vei putea vedea pe cei care isi spun altruisti (cu unele exceptii, evident) exact asa cum sunt: niste caraghiosi plini de propria lor importanta.

Documentandu-ma pentru acest articol, m-am interesat, deoarece nu fumez, de costul unui pachet de tigari. Iti propun sa accepti un cost conventional de 3 USD. Daca fumezi un pachet pe zi, aceasta distractie te costa 3 dolari. Daca fumezi un pachet in doua zile costul zilnic se reduce la jumatate: 1,5 dolari. Insa nu as vrea ca amatorii de stiluri de viata mai sanatoase sa se simta ignorati: cat costa o butelie de apa de 5 litri? Pentru usurinta calculelor hai sa fixam pretul tot la 1,5 dolari (si implicam in consumarea apei intreaga familie).

Poate observi, nici macar nu fac referire la produse mult mai scumpe, de pilda un tricou de 30 USD pe care il vei purta de 2-3 ori intr-un an, plictisindu-te de el, sau o pereche de pantofi de dama de 300 USD, veniti direct din atelierul unui faimos designer italian. Ma refer la produse foarte simple (tigari, apa plata sau minerala) si, dupa standardele noastre, ieftine.

Daca masinaria ta metaforica este activata, aceste produse ar reprezenta „lacul”. Si cine ar fi copilul? Eh, copilul chiar este un copil, doar ca nu unul aflat imediat in campul tau vizual. El este undeva mai departe. Cat de departe? Alege tu, eu doar iti spun alternativele:

Pana in 2008, conform Bancii Mondiale, un miliard de oameni traiau cu un dolar pe zi. Aceasta era linia saraciei extreme calculata de economisti. Acesti oameni nu aveau suficiente venituri pentru a-si asigura nevoile de baza: hrana, apa, adapost, imbracaminte. In 2008 estimarile au devenit mai bune si linia saraciei extreme a urcat la 1,25 USD. Sub aceasta noua linie se gaseau 1,4 miliarde de oameni (sa nu-ti imaginezi ca pana in decembrie 2011 cifrele s-au schimbat foarte mult).

Printre acesti oameni se afla copii si sa vezi ce surpriza: copiii mor pe capete.  In fiecare an mor 10 milioane de copii. 27.000 de copii pe zi. Daca nu ai uitat ultimul meu calcul, dintr-un alt articol, la fiecare 10 secunde mor 3 copii deoarece nu au ce sa manance, nu au apa de baut si nu pot fi tratati de boli precum diaree sau rubeola (pojar).

Ar putea fi salvati acesti copii? Fireste! Ei sunt copiii care se ineaca in lacul de mica adancime. Noi suntem trecatorii altruisti. Dar nu facem nimic pentru ei. Nu vrem sa intarziem la birou. Nu vrem sa ne sacrificam hainele. Vrem sa ne protejam pantofii. Hainele noastre sunt mai importante decat vietile unor copii. Nu cred ca poti nega realitatea. Chiar acum, cand tu iti bei cafeaua (apropo, cat a costat?) sau te delectezi cu un Kent Premium sau pur si simplu iti torni un pahar cu apa, dar nu de la chiuveta (Dumnezeule, cum sa bei asa ceva?), cativa copii nestiuti decat de parintii lor mor. In acest moment.

Si noi nu facem nimic. Trecem senini pe langa lac. Iar daca ne intreaba cineva suntem convinsi ca am face un gest altruist si, culmea, normal (asa pare, nu?). Insa acestea nu sunt decat iluzii! Ne mintim unii pe altii. Mai degraba cheltuim in mod inutil 3 dolari pe zi decat sa salvam viata unui copil (si asa suntem prea multi pe planeta, nu?).

Intrebarea mea este daca nu am putea trai altfel. Nici maimutelor de la gradina zoologica din orasul meu nu le pasa de copiii saraci din tarile subdezvoltate. Insa de la maimute nu ma astept la nimic. Ele nu au constiinta. Nu pot fi empatice. Nu sunt sensibile la suferinta umana. Totusi, prin ce anume ne deosebim noi foarte tare de ele? Cum putem merge linistiti la mall sau in excursii stiind ca am putea salva viata unui copil dar nu facem asta?

Evident ca exista o smecherie, anume sa nu fim constienti. „Un copil s-a inecat in lacul pe langa care am trecut? Vai, dar n-am vazut nimic, n-am auzit nimic. Iti dai seama, as fi intervenit imediat!”. Nu, dragul meu, nu ai fi facut-o. Nu o faci. Si, aproape sigur, nu o vei face.

Dar ar fi atat de usor! Daca fiecare om dintr-o tara dezvoltata ar dona 5% din venitul lui anual problema saraciei planetare ar putea fi rezolvata (cei cu venituri de peste un milion USD ar putea dona 10%). Aceste calcule nu-mi apartin mie, le-au facut unii mult mai priceputi (iti vine sa crezi, sunt unii oameni care se gandesc la astfel de lucruri!).

Te rog, nu-mi spune ca si in tarile afluente exista oameni saraci. ¾ din saracii americani au masini. 97% au televizoare color (in Romania, inainte de 1989, televizorul color era aproape inexistent). Toti au acces la sistemul public de sanatate. Saracia din Malawi (ai auzit de tara asta? Acolo speranta de viata este de 41 de ani) si saracia din Los Angeles sunt foarte diferite. Este de sute de ori mai avantajos sa fii sarac la Geneva sau Bruxelles decat in Sierra Leone sau Burundi.

In cazul in care ai uitat, de cand ai inceput sa citesti acest articol, mai ales daca ai facut si o scurta calatorie spre frigider, au mai murit 100 de copii. Vrei sa spui ca nu vei dormi bine la noapte din acest motiv? Sau in noptile urmatoare? Nu foloseste la nimic sa fim ipocriti. Aproape tuturor, ne pasa de familiile noastre si de un cerc restrans de oameni dragi. Aceasta este faimoasa umanitate, flancata de aura stralucitoare a sufletelor nemuritoare care ne locuiesc, temporar, corpurile.

Nu salvam niciun copil desi ar fi extrem de usor sa facem asta. Tinem la hainele noastre. Ne plac foarte tare pantofii. Suntem indragostiti de chiloti si sosete, nu mai zic ceasuri si bijuterii. Si in fanteziile noastre, actionam in acord cu cele mai inalte valori.

In acelasi timp, aproape in fiecare zi cumparam lucruri de care nu avem cu adevarat nevoie. Sigur ca este inacceptabil sa vina cineva si sa ne spuna cum sa ne cheltuim banii. Sigur ca putem face cu banii nostri ce vrem noi, inclusiv sa-i ingropam sau sa le dam foc. Si eu sunt gata sa-l pocnesc, crestineste, pe primul care imi spune ce trebuie sa fac, azi sau maine, cu banii mei. Dar ar putea fi o forma de creativitate sa intelegem ce am putea face cu ei si, fara sa ne oblige nimeni, sa alegem sa daruim un procent minor. Am putea, fiecare, salva un copil.

Daca ai fi parinte si copilul tau ar fi intr-o situatie grava, nu ti-ai dori un astfel de ajutor? Nu te astepta sa vina de la Mos Craciun deoarece vei astepta in zadar. El ar putea veni de la alti oameni. Cei care sustin, sus si tare, ca ar salva oricand un copil pe cale de a se ineca intr-un lac de mica adancime (adica fara sa riste aproape nimic). Dar care, deocamdata, nu fac nimic in acest sens. Poate pentru ca nu privesc atent in jur. Poate pentru ca nu-i scoate nimeni, periodic, din zona de confort.

Desi nu mi-a cerut nimeni eu am jucat azi acest rol. Nu-mi convine sa ma gandesc singur la umbrele speciei mele. Vreau sa te incomodez si pe tine. Vreau sa-ti stric bucuria exact in luna in care vei cheltui o suma importanta de bani pe cadouri pentru copii sau adulti care oricum o duc, in raport cu altii, foarte bine. Imi vei spune ca sunt lipsit de sensibilitate. Asa este, recunosc. Ghici cu cine seman?