Categorie: Experienta Spirituala

Articole si comentarii despre experienta spirituala.

apa noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi ! (la acelasi pret, te rugam)

Publicat de Adrian in 02 February 2012 – 02:20
La categoria: Experienta Spirituala

Tu cat platesti pentru un litru de apa? Poate locuiesti in apropierea unui izvor si nu platesti nimic. Sau bei apa de la robinet iar aceasta este foarte ieftina. Sau cumperi apa plata de la supermarket, undeva pe la 1 leu pentru un litru. Deocamdata, pretul apei nu sperie pe nimeni. Apa este ieftina (sau nu costa nimic).

Stii de ce? Pentru ca exista din belsug! Vrei, insa, sa-ti imaginezi un timp in care apa va fi mai greu de procurat? (poate chiar vom apuca, in timpul vietilor noastre, acest gen de provocare) Ce se va intampla atunci cu pretul apei? Va creste, desigur, nu trebuie sa fim doctori in economie pentru a intelege acest fenomen. Se numeste cerere si oferta.

Cererea e mare, oferta e mica, pretul e mare. Cererea de apa va fi aceeasi (de fapt, judecand global, va creste, deoarece pe Pamant vor exista mai multe guri, la propriu). Dar oferta va fi mai mica (va exista mai putina apa) Prin urmare, e posibil sa platim, undeva in viitor, nu 1 leu pentru 1 litru de apa plata ci 10 lei. De 10 ori mai mult (daca nu noi, aproape sigur copiii sau nepotii nostri). Apa va fi mult mai valoroasa, fiind intr-o cantitate mai mica.

Acesta este un articol despre moarte.

Ce credeai, c-ai scapat? Nu vezi nicio legatura intre mecanismul cererii si ofertei, pretul apei si moarte? Nici nu exista, doar ma joc de-a interconexiunile. Desi, daca-mi dai o sansa, as putea incerca sa demonstrez ceva:

Daca apa devine mai valoroasa pe masura ce cantitatea disponibila se imputineaza iar cererea ramane constanta (nu mai zic daca cererea creste), nu cumva si vietile noastre devin mai valoroase pe masura ce clipele lor trec? (adica stocul de clipe de trait scade) Nu cumva, la 50 de ani, esti inclinat sa acorzi mai multa valoare clipelor din care este constituita viata ta decat la 20 de ani?

De ce se intampla asta? Evident, pentru ca ai mai putina „apa” (clipe) la dispozitie. Ai devenit mai constient de finitudinea vietii tale. Ea nu mai pare infinita, asa cum parea in adolescenta (sau in studentie, care e tot un fel de adolescenta).

Insa de ce sa astepti 30 de ani pentru a intelege, in sfarsit, valoarea vietii tale?

De ce nu ai putea face asta inca de la 20 de ani? Vezi, de aceea iti reamintesc, periodic, de moarte (pe cativa apropiati i-am invatat sa mediteze la acest subiect, in aparenta morbid, in realitate extraordinar de energizant). Ii sunt dator lui Heidegger pentru asezarea mortii intr-un cadru datator de pofta de viata (desi nu am reusit sa citesc, pana la capat, de fapt nici pana la mijloc, nu are rost sa dau alte amanunte jenante, capodopera lui dedicata Fiintei si Timpului).

Moartea este acel ceva care ma ajuta sa inteleg ca nu am prea multa apa la dispozitie (desi imi imaginam asta). Cu alte cuvinte, nu am prea multe zile la dispozitie (da, sunt pe moarte, intr-un fel, si, imi pare bine sa-ti spun-sic!-, la fel esti si tu). Deoarece aceste zile (sau clipe) sunt intr-un numar finit, eu le evaluez ca fiind intr-o cantitate mica (ce reprezinta 80 sau 60 sau 40 de ani in raport cu vesnicia?). Fiind intr-o cantitate mica, le percep ca fiind valoroase. Fiecare zi este valoroasa.

Fiecare clipa este valoroasa.

Sunt mult mai atent cu timpul meu. Imi permit tot mai rar sa il irosesc. Inchid repede conversatiile cu oamenii care imi irosesc timpul. Ma uit foarte putin la televizor (un gigantic consumator de timp). Tu nu ai proceda la fel daca ai realiza asta? Imagineaza-ti ca ai dat 100 lei pe 2 litri de apa. Nu ai avea mai multa grija de ei? Daca ai veni la birou sau la facultate cu o sticla de un litru (te-a costat  cinci sute de mii de lei vechi) ti-ai permite sa o lasi, la intamplare, pe un hol? (poate nici acum, cand costa mult mai putin, nu faci asta) Nu ti-ar parea foarte, foarte rau daca ai fi neatent si ai varsa-o? Sute de mii de lei (vechi), dusi pe Apa Sambetei, ca sa zic asa!

Vezi, la asta ma refer: fiecare molecula de apa este asemenea unei clipe. Apa este valoroasa deoarece se gaseste intr-o cantitate limitata. Viata ta este valoroasa deoarece clipele ei sunt limitate. Nu astepta sa implinesti 50 de ani. Mediteaza la moarte, mai des! Din cand in cand, iti voi mai aminti si eu. Nu exista nimic deprimant in aceste articole (decat pentru cei care au deja predispozitii depresive). Eu sustin viata plina de sens, intensa si pasionanta. Si o fac, uneori, intr-un mod neasteptat. Nu ma pot uita la propria mea moarte direct. Dar imi pot contempla sfarsitul. Cum spunea cineva, referindu-se, aparent, la o cartela pre-paid, vine o zi in care se termina creditul. Si nu mai exista reincarcare, desi amatorii de povesti cu zane inca mai cred asta.

ce (mai) cred despre dragoste

Publicat de Adrian in 18 January 2012 – 15:34
La categoria: Experienta Spirituala

Te-ar interesa un articol despre probabilitati? Mi se pare ca a trecut asa de mult timp de la ultimul, pare chiar a fi fost intr-o viata anterioara (cand eram un yoghin indian, inconjurat de vaci sacre, vai, dar ce spun eu aici, ce retea cognitiva tocmai se activa, gata, azi fara legi statistice si incercari de a intelege hazardul!).

Mai bine cate ceva despre dragoste! (muuuult mai interesant, stiu) Iata ce cred eu, astazi, despre dragoste (credeam si ieri, dar nu am spus).

Cred ca dragostea care nu este oferita liber nu este cu adevarat dragoste.

Eu ma simt iubit atunci cand un Altul (in sens existentialist) alege sa ma iubeasca. Daca ma iubeste pentru ca i se cere asta, pentru ca e obligat, santajat, manipulat, amenintat, mituit, cumparat, recompensat, sfatuit, convins, influentat etc.,ei bine, eu, nerecunoscatorul, nu ma simt iubit. Poti sa ma pici cu ceara, sa ma hipnotizezi,sa-mi tii o predica, sa-mi dai medicamente (homeopate, de preferinta), sa-mi demonstrezi matematic, sa ma implori, sa ma compatimesti s.a.m.d,, imi poti face orice, zic, daca dragostea Ei/Lui nu este oferita liber nu ma simt iubit.

Poate iti par banalitati aceste lucruri (de fapt exact asa imi par si mie a fi). Cu toate acestea, daca ideea de sus este atat de simpla, atat de comuna, atat de usor de articulat chiar si de un copil:

De ce insistam ca cineva sa ne iubeasca?

Pe de alta parte, gandul acesta cu dragostea oferita liber, in mintea mea, se continua cu un altul. Nu imediat, ci sunt cativa pasi suplimentari. Trec acum peste ei, deoarece ma grabesc. Punctez doar finalul rationamentului (gresit, evident, tocmai de aceea evit sa-l fac public). Dragostea autentica solicita o anumita pozitie fata de casatorie. Ghici care?

Ps. Poate intuiesti/deduci si pasii intermediari.

bastonul (de maresal), co(r)nul abundentei si alte minuni (occipitale)

Publicat de Adrian in 16 January 2012 – 00:32
La categoria: Experienta Spirituala

Portocala. Ba nu, cartoful. Sau, mai bine partenerul tau de cuplu (partenera, pentru urmasii lui Adam). Priveste-l! Il vezi? (e important sa se afle in centrul campului vizual astfel incat sa nu pierzi detalii importante)

Perfect. Sa „umblam” putin la mecanism: ce inseamna ca-l „vezi”? El e acolo, in fata ta, iar tu il „vezi”. Adica ce se intampla, ce anume permite vederea splendorii (inregistrata, poate, la Primarie)? Probabil lucrurile stau cam asa: „obiectul” (ptiu, drace!) reflecta lumina care cade pe el (lumina provenita de la Soare sau de la o sursa artificiala, un bec ecologic, bineinteles). O parte din aceasta lumina reflectata „intra” in ochii tai („Eyes wide shut”, mai stii, cu Tom si Nicole) si formeaza o imagine pe retina (aceasta imagine este inversata insa nu ne vom incurca acum cu astfel de amanunte ciudate)

„Lumina reflectata” inseamna, in traducere, fotoni, adica particule materiale (fara masa, daca poti accepta o astfel de aberatie-cine a spus despre „materialism” ca nu este extraordinar de interesant?) de lungimi de unda diferite captate de fotoreceptorii de pe retina (celule cu conuri si bastonase). Felul in care un fotoreceptor raspunde la contactul cu fotonul nu depinde de lungimea de unda a acestuia, asta e o alta informatie la care nu e indicat sa meditezi (insa daca vrei amanunte picante trebuie sa stii ca probabilitatea de a raspunde depinde de lungimea de unda a fotonului).

Acesta nu este un articol despre probabilitati (suntem intr-o scurta vacanta).

In cele din urma, intalnirea (erotica?) foton-receptor se soldeaza cu initializarea unui impuls nervos (mediat de celulele bipolare si de celulele ganglionare). Impulsul nervos sprinteaza prin nervul optic si calatoreste inauntrul creierului. Precizare doar pentru cititorii cu inclinatii mistice: impulsul nervos este, de fapt, un impuls electrochimic (povestea aceea cu potentialul de actiune si neurotransmitatorii, citita inainte de a adormi cu gandul la profesorul/profesoara de biologie, sexy, bineinteles).

Nefiind hotarat, umbla brambura prin mai multe arii corticale unde este, se zice, „prelucrat”. Ma rog, trecem peste aceste amanunte triviale pentru a ajunge la esenta acestui articol: intr-un final fericit, dupa tot soiul de operatii plictisitoare (codificarea miscarii, culorii, formei, distantei), rezulta o imagine.

Da, imaginea Lui (sau a Ei)! Cat de viteaz! (e doar o interpretare sentimentaloida) Cat de frumoasa! Cat de puternic! (cum i se scurge transpiratia pe muschii inca incordati) Cat de finuta! Etc, etc. Sa nu lasam poezia sa distorsioneze prea mult realitatea. Spuneam ca, dupa lupte seculare intre ionii de sodiu si potasiu, cu mici interventii neclare din partea ionilor de calciu, intr-un final apoteotic a rezultat o imagine.

Si acum, atentie la mine, mare atentie la mine: toate aceste procese (cele descrise mai sus, fara a intra in detalii soporifice) au loc inauntrul capului (deoarece acolo locuiesc neuronii). Iti reamintesc, fotonii au intrat in ochi (si au fost captati de retina). Din ochi nu pleaca fotoni. Ochii nu emit raze, desi aproape toti copiii cred asta (si numerosi adulti, daca vei avea curiozitatea de a-i intreba cum vad).

Prin urmare, daca din ochi nu ies mici raze care sa recompuna imaginea obiectului exact acolo unde se afla acesta (off, sunt un nenorocit, tocmai l-am facut pe iubitul tau „obiect”) si totusi exista o imagine, unde se afla aceasta? In buna logica, ea nu ar putea fi decat acolo unde a fost produsa, anume inauntrul capului (in creier).

Cum se face, totusi, ca o vedem, din moment ce neuronii nu au ochi?

Ps Acest articol a fost scris cu scopul precis de a-i ajuta si pe dualisti (cei care cred ca mintea/sufletul si corpul sunt realitati distincte) sa inteleaga felul in care un monist (eu, poate si tu, sigur foarte multi oameni de stiinta, numerosi atei, agnostici sau umanisti seculari) poate fi peste masura de uimit de miracolele acestei lumi, compusa din particule deloc spirituale, modeste si, cumva, lipsite de inteligenta. Doar ca atunci cand se strang mai multe si se conecteaza intre ele…

cum am indesat o portocala, cu chiu cu vai, intre cele doua emisfere

Publicat de Adrian in 06 January 2012 – 22:03
La categoria: Experienta Spirituala

Tu vei supravietui mortii corpului tau? (nu-mi cere o definitie a lui „tu”, hai sa admitem ca pur si simplu exista ceva esential, si unic, in „tine”, iar daca tii cu tot inadinsul ii putem spune „sinele” sau „sufletul” tau). Reformulata, intrebarea de mai sus solicita asumarea (sau respingerea) credintei intr-o lume separata de lumea materiala, cu totul alta, pe care o putem numi, din ratiuni culturale, „lumea spirituala”.

Prin urmare: exista o lume spirituala? (sau mai multe) Pana sa ma apropii de 40 de ani raspunsul meu a fost un categoric „da”. Apoi am inceput sa nu mai fiu asa de sigur iar astazi, la 44, sunt aproape sigur ca nu exista ci doar ne-o imaginam noi, impulsionati de o serie de nevoi, la pachet cu ditamai frica (frica de moarte). Pot marturisi ca m-am privat singur de un urias confort, deoarece nu mi-a cerut nimeni, in 2005, sa inteleg cum functioneaza creierul. Da, sunt victima (fericita?) propriei mele curiozitati in mod evident maladive. Spre sfarsitul lui 2006 am scris o carte despre creier in care pot fi detectate, cu usurinta, ideile (inca) mistice din acea perioada. Cartea a aparut in 2007 si nu a avut niciun fel de succes, spre deosebire de cartile anterioare, probabil pentru ca, ma gandesc, cititorii mei nu puteau savura materialismul insipid pe care un astfel de subiect il presupune.

In urmatorii ani m-am apropiat si mai mult de spectaculoasele descoperiri din neurostiinte iar increderea intr-o lume spirituala s-a dizolvat tot mai mult. In cele din urma, confruntat cu dovezile, am acceptat, nu fara regrete, ca sunt sanse extraordinar de mici (teoretice) ca o astfel de lume sa exista (iar noi sa traim in ea, dupa ce corpul a fost livrat viermilor dezgustatori care misuna prin pamant).

Am renuntat la dualism, fiind simultan uimit (si stingherit) de uriasa iluzie in care am trait, alaturi de alte cateva miliarde de oameni (cu reprezentari diferite, fireste, dar, in esenta, dualisti). Ma intreb cum ar fi fost sa ma nasc intr-o alta cultura si sa fiu expus, intr-o maniera mai directa, la revolutia neurostiintifica inceputa in anii ’80 (cand eram la liceu). Mi-e imposibil sa raspund si nici nu vreau sa-mi bat capul cu asta, viata fiind, in noul sistem de referinta, scurta (sic!).

Pentru tinerii care citesc aceste randuri, si sunt dedicati, intr-o forma sau alta, lumilor spirituale (la propriu, cele separate de lumea aceasta populata cu atomi si molecule), un avertisment: stati departe de neurostiinte! Suna un pic dezavantajos dar o spun: ignoranta functioneaza ca o excelenta protectie! Credintele in universuri non-materiale pot fi mentinute daca mintii nu i se permite libertatea de a cauta explicatii alternative, mai simple. O spune Stan Patitul!

E adevarat, libertatea de a gandi in termenii realitatii (si nu ai imaginatiei) este incantatoare si ma felicit ca am dat peste ea, purtat de curiozitatea mea neghioaba. Insa pentru cei care doresc sa-si pastreze confortul interior si credinta intr-un univers armonios, refuzul acestei libertati ar putea fi un pret acceptabil.

Eu am facut deja deal-ul, am acceptat pretul incertitudinii si afirm, aici si acum, ca o ruta sigura catre aceasta destinatie, ocolita de toate companiile de linie (linii religioase, desigur, sau „spirituale” in sens esoteric), este oferita de trilioanele de interconexiuni din capetele noastre, studiate de o armata de cercetatori lipsiti de „suflet” dar posedati de dorinta de a intelege, la un nivel subtilissim, ce inseamna sa vezi un rasarit de soare, sa recunosti fata unui om drag sau sa te gandesti la lucruri indecente dar foarte placute. PET-urile si fMRI-urile trebuie mentionate si ele, ba chiar puse primele, deoarece permit, pentru prima data in istoria vietii pe Pamant, urmarirea activitatii creierului din interior.

Si doar ca „desert”, pentru cei loviti de aceeasi patima a cunoasterii, o mica provocare: tu stii cum vezi? Daca te uiti, chiar acum, la o portocala, stii ce se intampla in capul tau ca sa vezi si sa stii ca este o portocala?

Cei mai multi oameni isi inchipuie despre forma si culoarea portocalei ca se imprima pe retina si, mai departe, pixelii sunt transmisi printr-un fel de cablu (nervul optic) inauntrul creierului fiind, in cele din urma, afisati pe un ecran in creier. Acolo sta un mic omulet. El se uita la ecran si vede imaginea portocalei (si a tuturor obiectelor inconjuratoare). Acum voi pune cea mai stupida intrebare din lume: cu ce fel de ochi se uita omuletul (constiinta) la imaginea de pe ecran? Nu trebuie sa raspunzi, sunt doar balmajelile unuia care nu si-a revenit din uimire.

Serios, totusi, ai putea crede ca fotoreceptorii de pe retina sunt loviti de miliarde de fotoni de masa zero, destul de grabiti? (300.000 km/sec). Si ca aceste particule de lumina care interactioneaza cu retina nu au culoare?

Iar acum raspunde la asta: daca fotonii nu au culoare cum se face ca noi vedem o imagine colorata? In acelasi fel, daca cineva iti spune, chiar acum, „te iubesc!”, cum se face ca auzi aceste cuvinte desi undele sonore care ajung in urechea ta sunt tacute? Si pentru a avea tabloul complet, moleculele olfactiei nu au miros (nu e nimic nou, acum cateva sute de ani Newton Isaac  s-a prins si el de smecherie).

Si, stai, nu am terminat: particulele subatomice sunt „traduse” (termenul tehnic este „transductie”) in semnale electrice (neuroni care „se aprind” si „se sting”) iar ceva mai tarziu activitatea electrica este retradusa in ceea ce pare a fi o portocala (o imagine). Atentie, totul se intampla inauntrul creierului! Asta inseamna ca portocala „este in capul tau”. Nu doar portocala, normal, ci intreaga lume este in capul tau. Eu, in acest moment, sunt tot in capul tau! (ai vazut cumva „Matrix”? Nu suntem departe).

Cum incap toate aceste lucruri si fiinte in capul tau? Nu e bine sa-ti pui astfel de intrebari. Ai putea fi condus(a), cautand raspunsurile, catre o modesta intelegere a realitatii apta sa-ti livreze o stare neintrerupta de surpriza, un fel de „wow!” care te loveste peste scafarlie de cate ori iti amintesti in ce fel de lume (materiala, materiala!) traiesti.

Poate ca exista o lume spirituala (pastrez mici urme agnostice), nu zic „nu” intr-un mod absolut. Si daca exista, sigur este miraculoasa. Insa pana la ea, si mult mai aproape, exista o lume uluitoare si cooperanta, adica deschisa catre a-i fi revelat, pas cu pas, misterul. O lume in care o banala portocala il invata pe cel asemenea unui copil despre V1, V5 si alte aproape 30 de harti vizuale specializate. O lume aflata, oricat ar parea de ciudat, inca la inceput. Pentru mine, sigur. Pentru cei aflati in avanposturile stiintei, de asemenea. Poate si pentru tine.

Join(t) me!

Publicat de Adrian in 06 January 2012 – 00:27
La categoria: Experienta Spirituala

Nu este psihostimulant. Nu este depresor (sedativ). Nu este halucinogen. Nu face parte din categoria opiaceelor. Ce-a mai ramas? (intrebare pentru cei care sustin examenul de licenta, in curand). Elemente ajutatoare: i se spune „pot”, „herb”, „weed” (apropo, merita sa vezi Weeds pe HBO!). Sau „iarba”, pe romaneste (ce ciudat suna: „Vrei niste iarba?”, cu extensia „Vaca ce esti!”).

Da, la ea ma refer. Se obtine dintr-o planta pe nume cannabis (jur ca n-am consumat niciodata insa nu-mi dau seama daca e o declaratie umilitoare sau glorioasa). Creeaza (am scris bine?) un sentiment de incetinire a timpului, o usoara stare de euforie, o apreciere mai intensa a sunetelor, senzatii tactile amplificate si, fireste, tendinta de a te hlizi, a chicoti sau a rade din nimic. Mai tarziu, din cate am inteles de la specialisti (intelegi ce fel de oameni cunosc?), apare o tendinta introspectiva si inca una somnoroasa („pe la cuiburi se aduna”).

Ingredientul principal este faimosul THC (faimos pentru cine?). Fumezi,  THC-ul este absorbit in sange, sangele ajunge la creier si gata: euforie! Cu o tigara trece doar 20% din THC, daca ai pipa, insa, poti spera la 40-50% (nimic despre bong!). Ajuns in creier THC-ul copuleaza, scuze, sunt reziduuri de la articolul anterior, se leaga de receptorii canabinoizi (minunat nume, nu stiu cine l-a inventat!). Iar receptori canabinoizi avem toti, chiar si cei care credem despre marijuana ca este un drog periculos (la fel si hasisul).

Dar nu toti consumatorii au reactii asemanatoare (uite-asa m-am apropiat de ce intentionez sa spun). Unii fumeaza un joint si nu simt nimic (tu?), altii se bucura si sunt si cativa care au senzatii neplacute (eu?). De ce?

Probabil intrebarea aceasta si-au pus-o si curiosii care au descoperit, in cele din urma, cu ce se ocupa o intriganta de gena, anume CNR1. Ea pare a fi implicata in felul in care gasim recompensator (sau nu) canabisul. Cum? Produce o proteina care e principala tinta a canabisului si se exprima cel mai puternic in striatum, o regiune neuronala asociata cu sistemul de recompense al creierului.

Adica o varianta a acestei gene ma face pe mine, nu, nu, pe tine, sa fii dezgustat de marijuana in timp ce pretinzi, superior, ca esti deasupra acestor lucruri? Adica pur si simplu ai niste receptori canabinoizi mai putin receptivi la actiunea drogului? E ghinion sau noroc? Iar tu (un altul) te indrepti vioi catre consumul regulat (observa ca nu spun „dependenta”) deoarece ai primit, la loteria genetica, o alta varianta, anume aceea care iti face receptorii canabinoizi mai sensibili?

Lucrurile nu pot fi atat de simple (si nici nu sunt). Vreau doar sa punctez importanta pe care o au si genele pentru a tempera graba cu care ii judecam pe oameni, folosind filtre psihologizante („are vointa slaba, fuge de realitate etc.”). Mintile noastre depind de creierele noastre, mi-ar placea sa ne reamintim constant asta, iar creierele, desi partial modelabile (influentate de mediu si de propriile decizii), au si o componenta innascuta, sublim indiferenta in raport cu enigmaticul, mai ales pentru oamenii religiosi, liber-arbitru.

Ps. Pentru ca nu sunt un sfant, am si eu „marijuana” mea: ma uit la fete (chipuri, ah, diacriticele astea!) fericite. Se spune ca activeaza striatum-ul (receptorii canabinoizi din el). Dau scris ca-i asa. In hindi!

Chakrabarti B, Kent L, Suckling J, Bullmore E, & Baron-Cohen S (2006). Variations in the human cannabinoid receptor (CNR1) gene modulate striatal responses to happy faces. The European journal of neuroscience, 23 (7), 1944-8

(2) Chakrabarti, B., & Baron-Cohen, S. (2011). Variation in the human cannabinoid receptor CNR1 gene modulates gaze duration for happy faces Molecular Autism, 2

Switch to our mobile site