deoarece zeii au plecat

Poate iti sunt familiare urmatoarele comportamente ale unui bebelus: un strain se apropie si el (bebelusul, nu strainul, nu suntem la ora de fantezii sexuale) se lipeste de tine, infiorat. Daca ii vorbeste sau il fixeaza cu privirea incepe chiar sa planga (sau sa tipe).

Oh, nu la orice varsta ci la faimoasele 7-8 luni. Undeva in jurul acestei varste debuteaza cunoscuta frica de straini. Nu avea nicio problema cu ei un pic mai devreme, era curios, dornic de interactiune, sociabil si deschis. S-au implinit cele 7-8 luni, gata, incepe etapa temerilor generate de necunoscuti. Protesteaza violent daca este lasat intr-un mediu nefamiliar si devine ingrijorat daca simte ca vrei sa-ti iei talpasita (de exemplu sa mergi la o plimbare deoarece te-ai saturat de el: nu-i asa ca inca mai simti o vinovatie doar citind aceste cuvinte spuse de mine?)

Sigur ca nu toti copiii manifesta aceasta anxietate fata de straini. Dar cei mai multi o experimenteaza intre 7 si 12 luni. De ce? O teorie sugereaza dezvoltarea memoriei, in a doua jumatate aprimului an si, astfel, aparitia capacitatii de a distinge intre stimuli familiari (memorati) si nefamiliari (noi/neobisnuiti). Apropo, stiai ca bebelusii sunt foarte miopi si ca abia pe la 9 luni acuitatea lor vizuala se apropie de aceea a unui adult? (data viitoare cand stai in campul vizual al unei mogaldete de trei luni care iti zambeste fericita sa stii ca nu te vede: exagerez putin, de fapt figura ta ii este foarte neclara si da, e valabil si daca esti mama lui!)

Sa revenim: spuneam ca textele de psihologia copilului (sau de crestere a copilului) mentioneaza la unison aceasta frica de straini aparuta brusc la 7-8 luni. Psihologia evolutionista, pe care o apreciez cu unele rezerve, explica acest eveniment aparent universal prin dezvoltarea capacitatii de deplasare a bebelusului. La 7-8 luni, prin mijloace specifice (de tip ofidian, hi hi!) devine capabil sa se indeparteze de mama lui, punandu-se, fara sa stie, in pericol. Asa ca evolutia a selectat o emotie (frica) de natura a-i opri pe tinerii exploratori de la actiuni mult prea cutezatoare. Deoarece pana la 7-8 luni oricine se apropia de bebelus se apropia simultan si de mama lui, nu era nevoie de teama (era in siguranta in bratele ei sau in apropierea ei). Strainii erau, astfel, ok!

Insa din clipa in care pleci teleleu Tanase, adica nauc, prin imprejurimi, exista riscul sa ai unele surprize. Pe care, nu-i asa, bebelusii intreprinzatori de acum 100.000 de ani le-au si avut, motiv pentru care nu si-au transmis genele pana la noi. Cei care s-au temut (de straini, de situatii si stimuli noi) au supravietuit si ne ajuta, acum, sa citim despre ei.

Totusi: stiai ca, in ciuda fricii de straini, atat de vehiculate (si intalnite, sa nu crezi ca o contest), daca tu (un strain) te apropii de un bebelus incet si zambind, el nu se va speria? Daca poti pacali cateva tinere mame, fa experimentul! Dar nu asta e ideea acestui articol: doar te pregatesc pentru un altul (sau altele) despre puterea contextului (sau efectele contextului, inclusiv asupra cercetarilor psihologice, chiar si cele mai sofisticate, publicate in jurnale de prestigiu)

Daca te preocupa psihologia copilului (in calitate de specialist) trebuie sa fi auzit de Diana Baumrind (acum in varsta de 85 de ani) si studiile ei asupra stilurilor parentale. Doamna Baumrind este convinsa ca exista trei stiluri parentale (si tu, nu-i asa?), anume urmatoarele (le transcriu in original pentru ca unul dintre ele, ca denumire, imi pare oribil):

• Authoritarian
• Permissive
• Authoritative

Pentru usurinta, hai sa le numim:

• Prea Restrictiv (Dur)
• Prea Bland
• Potrivit (echilibrat)

Nu am nicio problema cu existenta acestor stiluri (doar cu numele celui de-al treilea). Insa doamna Baumrind, care a studiat toata viata (profesionala) psihologia dezvoltarii, e convinsa ca unul din aceste stiluri (al treilea, fireste) produce copii „mai buni” (mai responsabili, mai cooperanti, mai prietenosi).

Doamna Baumrind, care nu este o doamna oarecare de pe strada, se bazeaza pe ceva atunci cand face aceste afirmatii: pe studii. Foarte frumos, si eu valorizez studiile. Dar studiile facute de Diana Baumrind (si colegii ei) ne pun la dispozitie corelatii (adica nu stim care este directia sagetii cauzalitatii: poate parintii reusesc sa se angajeze intr-un parentaj echilibrat tocmai pentru ca au copii care nu le pun probleme!!)

Insa nu asta e cea mai mare problema a studiilor respective. Intr-adevar, exista o tendinta modesta (subliniere neintamplatoare) ca parintii cu un stil parental mai armonios sa aiba copii mai buni (capabili sa-si gestioneze intr-un mod mai echilibrat vietile). Boala de care sufera studiile din domeniul psihologiei dezvoltarii este ca nu reusesc sa controleze factorul genetic (exact ceea ce reusesc sa faca studiile de behavioral genetics…Robert Plomin, mai stii?)

Si ce ne spune acest domeniu nou (behavioral genetics) al psihologiei? Altfel spus, ce ne spun acele studii care iau in considerare nu un copil si un parinte (sau doi parinti) dintr-o familie ci doi copii si un parinte (sau doi parinti), cu variatii (gemeni monozigoti, gemeni dizigoti, frati vitregi, copii adoptati). Ne spun urmatorul lucru:

Stilul parental nu are nici un efect asupra personalitatii copiilor.

In traducere: daca avem un grup de parinti adepti ai stilului Potrivit (Just Right) atunci unii copii ai acestor parinti vor fi „mai buni” (in sensurile de mai sus) iar alti copii vor fi „mai rai” (mai agresivi, mai irationali, mai inclinati sa insele, sa minta etc.)

Hai sa recapitulam: pe de o parte, studiile de psihologie a dezvoltarii ne pun la dispozitie nu relatii de cauzalitate ci corelatii. Pe de alta parte, aceste corelatii nu sunt puternice. Sunt modeste. Si, colac peste pupaza, nu sunt capabile sa controleze factorul genetic. Daca esti un om care gandeste (si nu ai fost indoctrinat de profesorii tai in scoala) este inevitabila urmatoarea intrebare:

Ce sens mai are sa studiem stilurile parentale?

De ce se scriu carti despre ele? De ce se predau la facultatile de psihologie? De ce (in Occident) se ofera granturi celor care propun noi si noi cercetari? Diana Baumrind, daca ar citi acest articol, avand in vedere varsta pe care o are, ar putea inregistra un puls ridicat (poate fatal). Din fericire nu-l va citi.

Dar drama ei, asa cum se vede din perspectiva mea, nu este singulara. Oare cati alti profesori, prestigiosi sau obscuri, si-au dedicat vietile unor teorii gresite? Cati specialisti traiesc intr-o iluzie a cunoasterii doar pentru ca nu au sansa de a fi la curent cu modurile in care psihologia a avansat? Cati tineri fac primii pasi in viata profesionala creditandu-i pe profesorii si formatorii prinsi in inchisoarea unei teorii care le este draga, cu care se identifica, pe care studiile mai vechi nu o sustin (ci doar o sugereaza) iar studiile noi (dar putin cunoscute) de behavioral genetics o resping cu dovezi?

Daca nu ti-ai dat seama pana acum, acesta a fost un articol despre irosire.

Spanking. Cred ca stii ce inseamna (poate chiar ai aflat pe pielea ta; eu nu, nu am avut acest privilegiu) Da, o mama de bataie! (un „tata” de bataie?) Oricum ai traduce („chelfaneala”?), poate ai aflat, din surse autorizate, ca, nu cu multe zeci de ani in urma (chiar mai putini, in cazul tau?), procedeul era considerat normal si chiar dezirabil.

Da, prietene, copiii o incasau frecvent de la parintii lor. Simplificand putin lucrurile, putem imparti practicile parentale, in tarile avansate din punct de vedere economic (in care, apropo, nu includ Romania) in doua categorii mari: inainte si dupa al doilea Razboi Mondial.

„Inainte” bataia administrata copiilor era considerata ok. „Dupa”…non-ok. Copiii care generau probleme, „inainte”, erau evaluati ca un fel de „soi rau”. Cei care generau probleme, „dupa”, nu erau rai ci ajunsesera rai ca urmare a unui parentaj nepotrivit (incompetenta parentala). Cu alte cuvinte, inainte de WW2, parintii nu erau vinovati pentru comportamentele inacceptabile ale copiilor (motiv pentru care ii si pedepseau, incercand sa-i disciplineze) dar dupa WW2 exact aceleasi comportamente semnificau esecul parental (si culpabilizarea obligatorie a parintilor; inca mai faci si tu asta cu mama sau tatal tau, incurajata de terapeuta la care mergi?)

Daca esti parinte educat (cate carti despre educatia copiilor ai in biblioteca?) aproape sigur nu-ti trece prin cap sa-ti bati copilul (dar tipi la el, nu-i asa?). Felicitari, aprob in totalitate aceasta atitudine (oricum nu ai nevoie de aprobarea mea, hi hi!). Ai vrea, insa, sa ne gandim impreuna la urmatorul aspect?

Daca practicile parentale sunt radical diferite, daca parintii agresivi (spanking!) in stilul lor parental trimit in societate viitori adulti agresivi (invatare sociala) iar parintii atenti si blanzi cresc copii pacifisti si plini de compasiune…

cum se face ca adultii din zilele noastre sunt la fel de agresivi ca adultii de acum 3-4 generatii?

Iti place sa te gandesti, din cand in cand, intr-un mod serios, la o idee sau alta? Daca „da” si daca esti parinte si daca te preocupa influenta pe care o ai asupra fetitei sau baietelului tau, iata un motiv de meditatie: daca parintii au puterea de a influenta trasaturile de personalitate ale copilului…

…atunci cum se face ca nu exista nicio corelatie (conform studiilor) intre personalitatea copiilor adoptati si personalitatea parintilor adoptivi?

PS Exemplu: O mama adoptiva anxioasa are un copil temator. Dar un copil temator are si o mama adoptiva stabila emotional (securizata). Corelatia este zero (pentru un grup de mame si de copii adoptati)