Arhiva luna 04, 2013

cardio

21 04 2013

Astazi este duminica. Zi de odihna. Am o intrebare pentru tine (raspunde-mi in sinea ta):

Cati pasi faci intr-o zi?

Da, exista device-uri speciale (pedometre) care contorizeaza numarul de pasi. Si, oricat ar fi de greu de crezut, cercetatorii au masurat mediile nationale. Iata primele doua locuri:

  1. Australia, 9.700 pasi/zi
  2. Elvetia, 9.650 pasi/zi

Americanul mediu, conform acestei statistici din 2010, face 5.000 de pasi pe zi. Aproape jumatate din pasii elvetianului, nu-i asa? Oare de aceea rata obezitatii este in SUA 34% iar in Elvetia doar 8%?

PS Nimeni nu se poate compara cu comunitatea Amish: 18.500 pasi/zi!

cei care (ne) conduc

18 04 2013

In Romania, in anul 2012, au murit 2042 de persoane in accidente rutiere. In 2011 au fost 2018 iar in 2010 politistii au numarat 2377. Pentru a calatori (sic!) mai departe in timp hai sa ne uitam la anul 1993: vom gasi 2826 de morti.

Observi un tipar, nu-i asa? Nu sunt, intr-un an, 10.000 de accidente mortale, in altul 400.000 si in al treilea 28. Pe o perioada de aproximativ 20 de ani numarul persoanelor care au murit in accidente rutiere este undeva intre 2.000 si 3.000, adica mai putin de 10  pe zi.

Legea Karmei sau vointa lui Dumnezeu, in chip ciudat, asculta de o regula statistica, nu ti se pare si tie asta? (hihi!)

Dar subiectul articolului meu este altul. Intelegand riscul reprezentat de conducerea in mod iresponsabil a unui autovehicul societatea a decis, in mod rezonabil, ca nu oricine poate conduce o masina. In primul rand trebuie sa aiba o anumita varsta (18 ani) si, in al doilea rand, trebuie sa promoveze un examen. Retine acest concept: „examen”!

Si acum hai sa ne gandim impreuna la o alta activitate, sa-i spunem AP, susceptibila, asemenea condusului unui autovehicul, sa genereze victime. Cu alte cuvinte, oamenii angajati in AP, la fel ca soferii iresponsabili, omoara (din culpa) alti oameni. Dar nu (mai putin) de 10 pe zi. Ci 20 pe zi. Sau 30 pe zi. Sau nu ii omoara, prin intermediul AP, ci le fac vietile mizerabile (sau de calitate mai proasta)

Ti s-ar parea normal ca accesul la AP sa fie restrictionat, adica nu oricine sa se poata angaja in AP, tot asa cum nu oricine poate conduce, indiferent de conditii, o masina? Ti s-ar parea o masura rationala ca oamenii care vor sa lucreze in AP sa fie testati tot asa cum viitorii soferi sunt testati si primesc un permis de conducere? (care le poate fi suspendat daca fac prostii)

Si cum ar fi daca ti-as spune ca AP exista dar nu este reglementata? Cu alte cuvinte, regula celor 18 ani este respectata (ca in cazul circulatiei rutiere) dar, pentru realizarea AP (echivalentul mai serios, din punct de vedere al riscurilor, pentru conducerea unei masini), nu exista nici un examen! Oricine se poate angaja in AP, activitate mai periculoasa, din punct de vedere al consecintelor, decat sofatul, si asta fara examen in timp ce pentru a detine un permis de conducere trebuie sa dai un examen (de fapt, doua)

Intuiesti din ce am format acronimul AP? Sa-ti las o zi de gandire? Te poti gandi la persoane angajate in AP care iau decizii catastrofale nu pentru 2 sau 3 calatori aflati intr-un autovehicul (sau pietoni) ci pentru largi categorii sociale? Iar competentele (de leadership rational si echilibrat) acestor persoane nu au fost testate niciodata si asta nu doar in Romania ci nicaieri in lume?

Nu scriu acest articol de pe o pozitie elitista (daca te-ai grabit sa-mi reprosezi asta) sau fatalista („nu se poate face nimic, suntem condamnati”) ci de pe una constructiva, aflata in cautarea unei solutii. Dar pana la solutie, mi se pare, este necesar sa realizam ca exista o problema (si sa o definim corect)

Eu cred ca exista o problema. Cred ca, asa cum nu oricine poate conduce o masina, punand in pericol vietile altor oameni, nu oricine poate conduce o tara, punand in pericol milioane de cetateni. Da, inteleg prin AP „activitate politica”. Mai inteleg ca exista un filtru fixat minimal pentru posibilii soferi incompetenti (care nu trec testul) dar nu exista un filtru pentru oamenii politici incompetenti.

Insa, daca vrem sa evoluam si sa traim in societati mai rationale (si sanatoase), am putea incepe prin a ne gandi la astfel de filtre. Am putea introduce permisul de politician incercand astfel sa ne protejam, in avans, de „soferii” incompetenti. S-ar putea sa nu fie o idee buna dar de ce sa nu incercam, macar la o serie de alegeri (locale si generale)?

Stiu, stiu, imi vei spune ca exista un filtru reprezentat chiar de alegatori. Nu vreau sa intru acum in aceasta discutie dar ma intreb, retoric: toti alegatorii sunt competenti?  Sunt alegatorii capabili sa distinga intre candidatii vizionari, limitati, lacomi, altruisti, inteligenti, mai putin inteligenti (political correctness, indeed!), onesti sau ipocriti? (ma grabesc sa mentionez ca nu cunosc un sistem mai bun decat democratia participativa)

Exista doua motive din care s-a nascut acest articol. Primul are de-a face cu neurostiintele si dificultatea uimitoare a creierului (daca nu este antrenat in mod special) de a lega actiunile si deciziile de consecintele pe termen lung. Uneori este nevoie de un an sau mai multi pentru a realiza consecintele devastatoare ale unei decizii politice stupide sau neinformate. Oamenii uita sau mintile le sunt capturate de momentul prezent. Daca trece prea mult timp intre o decizie si efectul ei oamenii nu invata nimic deoarece nu reusesc sa realizeze legatura cauza-efecte (las la o parte faptul ca legatura nu e niciodata simpla).

Din punct de vedere al programelor (software) instalate de selectia naturala in creierele noastre suntem predispusi catre a cauta gratificatia imediata si a intelege cu greutate (if ever) relatiile cauzale in plan economic si social. Insa aceasta este doar o predispozitie impotriva careia putem lua masuri, in mod constient. O veste buna, nu-i asa?

Al doilea motiv mi-a fost furnizat de interviul sitcom cu un parlamentar PPDD de Buzau care, intrebat, printre altele, ce profesie avea, inainte de a se implica in activitatea politica (AP)  a raspuns inocent: Sunt de profesie auto.

“dar, Mami, trebuie sa imi cumperi jucaria aceea deoarece imi stimuleaza inteligenta!”

16 04 2013

Fiind implicat intr-un proiect de dezvoltare a tolerantei inalte la frustrare si a autocontrolului, proiect la care participa adulti, sunt uneori intrebat cum ar putea fi ajutati copiii in aceasta (nobila) directie. Ah, in multe feluri. Iata unul dintre ele:

Copiii isi doresc lucruri. Foarte multe lucruri. Sunt fabrici de dorinte in care se lucreaza 24 din 24 (noul capitalism, hihi!) Si, cu unele exceptii (parinti extraordinari de prosperi, capabili, la momentul potrivit, sa deturneze fonduri publice), aceste dorinte nu pot fi indeplinite. Nici nu este sanatos a fi indeplinite (unele dintre ele). Bine, si atunci cum sa procedezi?

Recomandarea mea, pentru copii mai mari de 5 ani, este sa le oferi un buget si sa-i lasi sa ia propriile lor decizii in limitele acelui buget.  Copiii mai mari de 5 ani sunt capabili de (unele) decizii economice. Fireste, primele lor decizii vor fi proaste. Probabil chiar foarte proaste. Nu-i nimic, vor suporta consecintele si vor invata din ele. Urmatoarele decizii vor fi mai bune (deoarece capacitatea de anticipare si inhibitia impulsurilor vor evolua) si, cand vor ajunge adulti, sunt sanse sa nu cumpere case pe credit pentru care sa plateasca de doua ori (cel putin) contravaloarea lor.

Copiii au nevoie de limite,  acest lucru este foarte clar. Ei au nevoie (in opinia lor) si de jucarii, bomboane, prajituri, jocuri etc. Foarte bine, sa se exprime si sa fie constienti de ceea ce isi doresc. Dar ar fi o idee interesanta sa fie si responsabili pentru dorintele lor, nu-i asa?

In loc sa le stabilesti tu limite, si sa te urasca (temporar) pentru asta, de ce sa nu le oferi sansa de a invata sa-si seteze singuri limitele si sa se antreneze pentru a accepta diferite frustrari? (de care in mod sigur Viata nu ii va scuti, mai tarziu) Pe cine se vor supara in acest caz? Poate pe ei insisi daca vor constata, absolut uimiti, ca si-au consumat tot bugetul la un singur raid prin supermarket. Dar se vor invata minte si, data viitoare, vor fi un pic mai atenti (in functie si de volumul memoriei, hihi!)

Tu te protejezi de negocieri nesfarsite si, eventual, scene publice penibile iar dragalasa vietate invata sa faca alegeri mai intelepte (da, inca de la 5 ani), sa amane gratificatia si sa-si controleze, din ce in ce mai bine, impulsurile.

Stai, nu ma intreba care sa fie marimea  bugetului (alocatiei)! Aici puterea (economica) este la tine. Tu decizi daca ii pui la dispozitie 5% sau 50% (don’t even think!) din veniturile familiei. Si, dupa ce ai facut asta (ai stabilit cuantumul alocatiei) nu-ti ramane decat sa fii consistenta (nu exista rectificari bugetare) si, probabil, sa te distrezi.

PS Ai putea incerca ceva asemanator si cu tine insati.

luxul de a te fi nascut

15 04 2013

Perspectiva cosmica:  tu vei muri, la un moment dat. Copiii tai vor muri. Prietenii tai vor muri. Toti oamenii care te cunosc, te apreciaza sau te detesta, vor muri, de asemenea. Nimeni nu-si va mai aminti de tine peste 100, 1.000 sau 10.000 de ani. Tot ceea ce faci, simti, gandesti sau construiesti acum, peste un timp nu va mai conta. Nu va mai exista. Se va fi distrus, naruit, evaporat sau va fi fost uitat. Chiar si Soarele se va raci (epuizandu-si combustibilul) iar viata pe Pamant, ca o consecinta logica, o sa dispara (poate cu exceptia unor bacterii rezistente). Asta daca nu cumva un asteroid urias loveste Pamantul si incheie toate socotelile mult mai devreme.

Daca nu esti un copil pasionat de Mos Craciun sunt aproape sigur ca nu ai nicio obiectie fata de ideile din paragraful precedent. Ele sunt corecte. Nimic din ceea ce faci, dintr-o perspectiva cosmica, nu are importanta. Nimic nu conteaza. Credinta ca ar exista ceva (orice) cat de cat semnificativ sau important este ridicola. Toti oamenii vor fi uitati, la un moment dat si nu vor mai exista oameni, la un alt moment (din motive naturale). Vazuta dintr-o perspectiva extraordinar de larga, viata ta sau a mea nu au nici un fel de importanta, oricat de mult am incerca sa ne convingem de contrariu. Peste un milion de ani nimeni nu-si va aminti de acest articol sau de tine, cel/cea care il citesti iar serverul pe care este stocat va fi devenit praf de stele. Prin urmare, daca eu il scriu sau nu, daca tu il citesti sau nu, daca il propagi pe Facebook sau nu, toate aceste lucruri nu au nici cea mai mica importanta. Ne place sau nu, aceasta este perspectiva cosmica.

Daca reflectezi prea mult la ea este imposibil sa iti pastrezi entuziasmul pentru viata si sa mai ai chef sa faci ceva, sa te angajezi intr-o actiune sau un proiect, intelegand profunda inutilitate a acestor comportamente. Sa nu fii constienta de ea ar putea fi o idee buna dar foarte putin probabila daca dispui de un nivel minim de inteligenta. Iar sa pretinzi ca nu ai descoperit-o, dupa ce ti s-a revelat sau cineva (ghici cine?) te-a lovit cu ea direct in moalele capului, este si mai putin probabil.

Ce optiuni ai?

Cum te descurci in aceasta situatie? Cum faci astfel incat sa poti simti in continuare ca tu si alti oameni aveti o anumita importanta, ca ceea ce faci sau ti se face conteaza, ca vietile fiintelor constiente sunt valoroase si semnificative? Cum faci? Te intreb deoarece perspectiva cosmica nu are cum sa te ajute. Nu ajuta pe nimeni. Nu este in favoarea nimanui.

Din fericire mai exista o perspectiva si te las pe tine sa o completezi pe principiul fill in the blanks. Nu are nicio legatura cu cosmosul, cu universul care se deplaseaza spre rosu, cu Soarele care isi termina hidrogenul sau cu asteroizii care se indreapta spre Pamant. Nu este o perspectiva la fel de ampla. Insa exista iar asta ar putea sa faca diferenta.

Perspectiva personala: …

PS Acest articol mi-a fost inspirat de o tanara foarte curioasa (si nu doar atat) venita dintr-o alta tara nu doar pentru a discuta una-alta (sensul si scopul vietii, de exemplu) ci si pentru a ma aproviziona cu ciocolata de foarte buna calitate. Luxury foodstuff.

ce urmaresti sa obtii fiind in viata?

13 04 2013

Esti parinte (sau urmeaza sa fii) Ce iti doresti cel mai mult si cel mai mult pentru copilul tau? Lasa-ma sa ghicesc: iti doresti sa fie fericit. Ai putea chiar sa spui ceva de genul urmator (atunci cand alege o facultate si, implicit, o cariera profesionala despre care crezi ca „nu au nici un viitor” sau ca „sunt nesigure”): Nu sunt de acord cu alegerea ta dar, daca asta te face fericit, eu te sustin.

Este posibil sa nu te intereseze filosofia iar ultima carte de filosofie sa fi fost chiar manualul din clasa a 12-a. Cu toate acestea, rostind (si gandind) cuvintele de mai sus, in mod sigur te plasezi pe o anumita pozitie filosofica.  

Stii care? Aceea potrivit careia a fi fericit in viata este cel mai mare bine si, prin urmare, scopul pe care trebuie sa-l urmaresti. Poate ca tu crezi ca la acest (cel mai mare) bine se ajunge mergand pe un anumit drum (de exemplu castigand foarte multi bani) in timp ce un altul crede ca se ajunge pe un cu totul alt drum (de pilda petrecand  mult timp in rugaciune si, astfel, in comuniune cu Dumnezeu) Drumurile sunt diferite dar scopul (vizat) este acelasi. Si tu, omul de afaceri si el, calugarul izolat la o manastire, considerati ca energiile vietii merita orientate catre a fi fericiti.

Ai putea accepta ca aceasta este o filosofie gresita?

Observa, te rog, ca nu afirm in mod direct despre ideile tale privind felul in care merita sa fie traita viata ca sunt gresite. Doar te invit sa te intrebi daca nu cumva ar putea fi gresite sau, pentru a iesi din sfera absolutului, daca nu cumva ar putea exista idei mai bune.

Fireste ca vei crede despre mine ca sunt un exemplu perfect de aroganta daca acum as avansa o pozitie filosofica alternativa, pe care eu o consider mai apropiata de ceea ce inseamna cu adevarat o viata buna. Nu am de ales, trebuie sa-mi asum acest risc nu doar de dragul autoexprimarii ci, mai ales, pentru sansa pe care o am de a te influenta (in opinia mea) intr-o directie pozitiva.

Prin urmare, cred ca, fiind parinte, ti-ai putea dori ceva mai bun pentru copilul tau. Nu in sensul de a renunta la speranta ca ar putea fi fericit, in prezent (pentru ca nu ii faci viata mizerabila) si in viitor (pentru  ca nu isi face singur viata mizerabila), ci in sensul de a-ti dori si altceva pentru el, anume un bine superior. Da, in viziunea mea exista ceva mai valoros decat faptul de a fi fericit. Da, in viziunea mea, o viata in anumite grade nefericita poate fi calitativ superioara unei vieti fericite. Iar astazi, daca nu ai ce face (fiind week-end), poate si in anii care vin (in timp ce dragalasa vietate continua sa creasca), te invit sa decizi daca nu cumva propunerea mea (filosofica) este mai inteleapta (ignora modestia, hi hi!):

Exista o viata mai valoroasa decat o viata fericita. Aceasta este viata traita cu sens.

PS De aici nu rezulta ca o viata traita cu sens in mod necesar este mai putin fericita (sau deprimanta). Poate fi, desigur, relativ fericita sau chiar incredibil de fericita. Dar fericirea nu este garantata. Nimic nu o poate garanta. Think about it!