Teoria selectiei naturale ne spune ca doar cei mai bine adaptati vor supravietui si isi vor transmite genele mai departe, prin intermediul urmasilor. Ne asteptam, prin urmare, ca ei sa fie ghidati de interesele lor egoiste si sa urmareasca acele beneficii care le sporesc sansele de supravietuire, respectiv de a avea urmasi. Ce rost ar avea sa consume resurse in favoarea altora? Din punctul lor de vedere acele resurse ar fi in mod absurd irosite, deoarece le-ar scadea prorpiile sanse de a supravietui. Intelegand lucrurile asa, parem a trai intr-o lume condamnata la un egoism feroce, oricate masti acceptabile am incerca sa punem deasupra.
Un biolog stralucit pe nume W.D.Hamilton a demonstrat ca nu este asa, incercand sa-si explice de ce animalelele isi ingrijesc puii, ii apara, le aloca resurse, renuntand la diferite tipuri de avantaje in favoarea acestora. Astfel a aparut teoria altruismului fata de cei inruditi: copiii, fratii, surorile, verisorii si alte rude impartasesc, in diferite grade (50% in cazul fratilor, de exemplu) aceleasi gene cu noi. A-i ajuta pe ei inseamna a ne ajuta pe noi insine (adica acele gene din noi care sunt identice cu ale lor). Kin selection. Acum altruismul are sens si este chiar indicat in raport cu rudele noastre.
Insa aceasta nu este singura sursa a altruismului. O alta minte sclipitoare, cea a lui Robert Trives, a avansat o teorie la fel de solida, anume altruismul reciproc („Eu iti fac tie un serviciu, ajutandu-te astfel si astept de la tine un serviciu similar, pentru a echilibra conturile”). Evident ca acest altruism nu este „pur”, dupa cum nici preceventul nu este. Intr-o lume guvernata de selectia naturala nu exista nimic absolut (sau „pur”), acestea fiind concepte fara acoperire in existenta cotidiana dar inalt valorizate de cei care filosofeaza pe marginea vietii stand in fotoliu, sau visand la lumi ideale, fara a se angaja cu adevarat in acest fluviu puternic, provocator si uneori gratificator caruia ii spun, simplu, realitate.
Paradoxul ultim este acela ca „unitatile de supravietuire”, genele, acelea despre care spunem ca sunt „egoiste” sau „se folosesc de altruism in interes personal” sunt, de fapt, simple informatii, adica nu sunt inzestrate cu dorinte sau intentionalitate. Doar organismele construite pe baza proiectului genetic si influentate de mediile in care traiesc au instincte si emotii, dorinte si sentimente, inclusiv, in cazul nostru, al oamenilor, constiinta si gandire.
Nu am facut aceasta lunga introducere pentru a scrie un articol pe tema altruismului intr-o lume darwiniana ci pentru a reflecta, impreuna cu tine, la semnificatia prieteniei intr-un astfel de univers, condus de forte, la cel mai profund nivel, inconstiente. Prietenii sunt oameni pentru care suntem dispusi sa facem sacrificii si sa-i iertam atunci cand ne dezamagesc (si invers). Mai presus de orice, calitatea de a fi prieten se dovedeste in momentele dificile. Daca atunci cand suntem la ananghie (norocul nu ne mai surade) un prieten nu este alaturi de noi il mai putem numi prieten?
Sigur, imi vei spune, iar eu iti dau dreptate, tocmai pentru ca avem sentimente speciale fata de el putem inchide ochii si il putem ierta pentru indisponibilitate sau indiferenta. O prietenie nu inseamna ca ai o agenda in care notezi ce faci tu pentru el, ce face el pentru tine si calculezi periodic daca exista echilibru. Iti face placere sa ajuti un prieten si nu introduci datele intr-un calculator cu scopul de a solicita, in viitor, o recompensa potrivita. Dimpotriva, o relatie de prietenie contine un joc liber al intrajutorarii necuantificate si al frustrarilor iertate cu generozitate.
Un prieten este o persoana care te poate dezamagi fara sa-l abandonezi.
Nu sunt prieten cu casiera de la supermarket (sau patronul ei) atunci cand uita sa-mi dea 10 lei rest si nu inchid ochii ci o atentionez si imi solicit banii. Pot sa las chiar si un leu de la mine dar 10 e un numar care incepe sa conteze (de fapt si 2). Cu un prieten nu sunt asa si presupun ca nici tu. un prieten poate fi dezamagitor prin neatentia sau imaturitatea lui. intrebarea este: de cate ori?
Daca esti sincera cu tine insuti esti obligata de propria ta experienta, cred, sa admiti ca nimeni nu accepta sa fie dezamagit la nesfarsit. Exista un anumit punct, variabil de la o persoana la alta, dincolo de care a continua o relatie de prietenie este prostie curata sau iresponsabilitate iar fostului prieten i se potriveste mai bine eticheta lingvistica de „profitor”. Nu am nicio consideratie fata de profitori, tradatori si speciile asociate, si cred ca nici tu, nu pentru ca o astfel de atitudine ar fi ceva special ci exact din motivele opuse. Nu ne lasa imperativele selectiei naturale. Pana cand lasi pe cineva sa se bucure de resursele tale fara a oferi ceva in schimb? Etica afacerilor in prietenie este nepotrivita si o ruineaza („iti dau X si solicit Y, acum sau mai tarziu, iar pentru asta te scriu in carnetel”) dar la fel de paguboasa este generozitatea lipsita de granite si toleranta nesfarsita in spatele careia eu nu gasesc decat stupiditate sau frica (ambele dezadaptative: ai vrea sa ai un copil la fel de tampit ca tine?)
Unii oameni merg destul de departe cu acceptarea capriciilor cate unui prieten, in mod sistematic favorabile doar lui, nu pentru ca se tem sau sunt idioti ci pentru ca ii acorda un capital urias de incredere si simpatie. Dar totul are o limita, nu-i asa? Nu poti lasa pe cineva sa se foloseasca de tine la nesfarsit, oricat de multa afectiune ai avea pentru el. La un moment dat spui „stop”, desi o parte din tine nu-si doreste asta si va suferi. Este insa necesar. Nu poti merge impotriva curentului evolutionist (de fapt poti insa in mod garantat vei sfarsi prost, de pilda falimentar).
Prietenia este altruism reciproc cu limite foarte elastice in timp.
Cand amandoi facem lucruri unul pentru altul, nu neaparat in ordinea „unul eu, unul tu”, cand amandoi ne simtim obligati moral de gestul celuilalt si ne face placere sa-i raspundem sau sa initiem unul similar, intuind ca va exista, candva, un raspuns si asteptandu-ne, relativ siguri, ca acest raspuns sa vina mai ales atunci cand avem mare nevoie de el si nimanui altcuiva nu-i pasa, credinta mea este ca o astfel de prietenie poate dura toata viata (iar relatiile de cuplu care nu sunt si relatii de prietenie sunt private de insasi esenta pozitiva a unei legaturi durabile).
Privind in urma constat ca nu am prieteni mai vechi de 15 ani, deci niciunul dintre cei care mi-au fost prieteni pana spre 30 de ani nu se mai afla acum in acest rol. Nu consider prieten o persoana cu care nu vorbesc un an de zile (sau mai multi) desi atunci cand ne revedem ne bucuram unul de prezenta celuilalt. Aceste prietenii sunt fantasmagorii si nu exista decat in planurile ideale (era sa zic astrale) ale celor inclinati sa substituie realitatea greu de suportat cu versiuni telenovelistice.
Prietenia inseamna contact, comunicare, servicii gratuite, idei si emotii impartasite.
Cei pe care ii numim prieteni nestatornici, judecati cu o masura mai riguroasa, evolutionista, sunt de fapt trisori (si daca ii cunosti mai indeaproape poti constata ca nu triseaza doar in raport cu tine). In mod constant, cand ai nevoie de ei, nu stii de unde sa-i iei sau sunt ocupati cu altceva (cuvantul crucial din fraza precedenta este „constant”). Dupa ce au primit ceva foarte valoros de la tine dispar fara urma si, eventual, se intorc atunci cand devii din nou interesant in raport cu o nevoie a lor. Nu-i intereseaza cum te simti, nu te viziteaza de dragul de a te vedea, nu stiu cand e ziua ta de nastere si nu sunt la curent cu evolutia ta, indiferent cum ar fi aceasta. Viata nu suporta trisorii, nu doar noi, unii oameni (am scris deja despre uluitorul studiu al lui Axelrod). Trisorii sunt indepartati, pedepsiti sau ostracizati. Ai auzit cumva de fosti prieteni la catarama care nu-si mai vorbesc? Acolo sigur cineva a trisat! (sau cineva a lasat aceasta impresie pe care absenta comunicarii a consolidat-o).
Pentru ca sunt doar un om si nu un inger sau un heruvim aterizat dintr-o poveste pentru copii mari, ascult si eu (mintea mea, vreau sa spun) de teoria jocurilor. Incep prin a fi binevoitor (increzator) si daca observ ca ma pacalesti imi schimb strategia (prea lent, uneori) si te articulez (asta poate insemna ca-ti spun cateva lucruri usturatoare, nu neaparat ca-ti fac ceva fizic). Daca ai plecat inainte de a-ti da replica si viata te aduce din nou in calea mea nu te astepta sa ma comport ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. O putem lua din nou de la zero dar mai intai „harst!” („ia-o p-asta!”). Dupa ce conturile s-au echilibrat putem construi din nou ceva interesant (evident, pana la primele abateri semnificative).
Ti se pare ca sunt razbunator? Chiar asa sunt si, daca privesti cu atentie inauntrul tau, la fel esti si tu. Este fata cealalta, mai putin placuta, a reciprocitatii. Este o strategie fixa in jocurile sociale de tip altruist, mult mai buna decat „Fii primul care insala!”. Desigur, razbunarea este de foarte multe feluri iar cei mai rafinati se razbuna in cele mai subtile moduri. Nici nu e nevoie sa o numim asa, ii putem spune „interactiune in vederea restabilirii echilibrului” sau „justitie” sau „retributie”. Tu nu vrei sa traiesti intr-o lume dreapta? Vrei sa fii fraierit zilnic? (de exemplu de un patron care castiga enorm de pe urma ta) Vrei sa lasi mereu de la tine pentru beneficiul dubios de a te considera o persoana buna? Vrei ca oamenii din jur sa profite de tine astfel incat sa gusti din sentimentul inaltator al superioritatii morale? Vrei sa irosesti resurse in conditiile in care le-ai putea oferi copiilor tai sau unora care merita cu adevarat?
Poti fi si asa, evident, insa ai de luptat cu logica nemiloasa a selectiei naturale si ma tem ca in curand vei ramane fara bani (sau casa, sau job) si vei muri glorios, inchizand un experiment nefericit facut de viata (ca sa nu mai vorbesc despre pericolul in car iti poti pune propriile progenituri, mai ales daca le-ai crecut in acelasi spirit, refuzandu-le dreptul de a se indoi).
Societatea se intemeiaza pe inrudire si reciprocitate, deci pe diferite forme de altruism si nici maca runa din ele nu este absoluta. Viata are nevoie de echilibru si pretinde ca obligatiile sa fie reamintite iar favorurile apreciate cum se cuvine. Cand aceste schimburi sunt foarte bine reglementate in economia de piata (inclusiv relatia terapeutica asculta de aceasta lege) vorbim de reciprocitati profesionale, cuantificabile (adesea prin intermediul banilor). Cand sunt lasate libere, cu un control extrem de aproximativ, dar nu inexistent, vorbim de „prietenie”.
E dureros sa nu avem prieteni sau sa nu avem incredere in cei care pretind ca ne sunt prieteni. Se poate trai si asa desi viata e astfel mai saraca. Insa atunci cand exista, oricat de extinse i-ar fi limitele, prietenia este reciprocitate. Cine nu intelege asta sufera din nou si din nou, pana cand, daca e norocos si are neurotransmitatori rabdatori, intelege la un moment dat. Momentele dificile sau critice sunt hartia de turnesol a adevaratei prietenii desi acesta nu e un motiv pentru a le dori sau provoca intentionat (mi se pare oribil „sa testezi” prietenia sau iubirea cuiva). Si daca m-am referit la Hamilton si Trivers, doua minti extraordinare, as incheia amintindu-i cumva: nu ne alegem familiile in care ne nastem (am crezut asta candva, fara nucio dovada, normal) dar ne alegem prietenii. Si pentru fiecare prieten pierdut exista sansa unui prieten nou si de o calitate mai buna. Iata o lume in care imi place sa traiesc si ale carei legi le accept, cu inima deschisa.
