Sunt preocupat pana la fascinatie de spiritualitate si psihologie. Insa inteleg spiritualitatea intr-un sens personal. Sunt aproape sigur ca nu exista un agent supranatural, exterior realitatii si creator al ei. Mai degraba mi se pare ca realitatea se autoorganizeaza, generand spontan ordine din haos si revenind periodic la acesta din urma. Prin urmare, ne place sau nu, intr-o zi entropia va invinge si intr-o alta zi (la o alta masuratoare) va pierde.
Cred ca viata are in inima ei o nota usor ridicola, amuzanta.
Am o admiratie nesfarsita pentru corp. Nu inteleg de ce doctorii nu sunt mistici. Nu pricep de ce sportivii nu ingenuncheaza pe podium. La un nivel mai superficial, privesc corpurile unor femei tinere, in mers, si spun „Multumesc!”. Insa nu lor. Si nici Lui.
Paradoxal, sunt nascut pentru a fi profesor. Ma pricep sa-i stimulez pe tineri, sa-i chem catre cunoastere, sa fiu, mi s-a spus, un seducator. Rad de prostie oriunde o intalnesc (daca nu e prea infricosatoare), prin urmare, traind cu mine insumi, am o sursa constanta de buna dispozitie.
Insa imi castig existenta din dezvoltare personala si consiliere (psihoterapie). Salariul de la Universitate se duce (actualizare: nu se mai duce, nu pentru ca am devenit mai ponderat ci pentru ca nu mai exista, ca urmare a unei despartiri amiabile) pe carti (gandurile si emotiile unor oameni indepartati). Sunt inconjurat de carti. Lacomie, desigur.
Imi este frica de gandirea irationala. Ma simt in siguranta cu oamenii inteligenti, daca se intampla sa aiba si un dram de compasiune (eventual sterpelita de la un calugar budist). Am cautat in zadar sa proiectez un set de instrumente de amplificare a inteligentei cu cel putin 10 puncte IQ. Sunt cel mai bun exemplu ca nu am reusit. Dar ar fi o drama planetara sa nu fie posibil. Mai am sperante.
