Spanking. Cred ca stii ce inseamna (poate chiar ai aflat pe pielea ta; eu nu, nu am avut acest privilegiu) Da, o mama de bataie! (un „tata” de bataie?) Oricum ai traduce („chelfaneala”?), poate ai aflat, din surse autorizate, ca, nu cu multe zeci de ani in urma (chiar mai putini, in cazul tau?), procedeul era considerat normal si chiar dezirabil.
Da, prietene, copiii o incasau frecvent de la parintii lor. Simplificand putin lucrurile, putem imparti practicile parentale, in tarile avansate din punct de vedere economic (in care, apropo, nu includ Romania) in doua categorii mari: inainte si dupa al doilea Razboi Mondial.
„Inainte” bataia administrata copiilor era considerata ok. „Dupa”…non-ok. Copiii care generau probleme, „inainte”, erau evaluati ca un fel de „soi rau”. Cei care generau probleme, „dupa”, nu erau rai ci ajunsesera rai ca urmare a unui parentaj nepotrivit (incompetenta parentala). Cu alte cuvinte, inainte de WW2, parintii nu erau vinovati pentru comportamentele inacceptabile ale copiilor (motiv pentru care ii si pedepseau, incercand sa-i disciplineze) dar dupa WW2 exact aceleasi comportamente semnificau esecul parental (si culpabilizarea obligatorie a parintilor; inca mai faci si tu asta cu mama sau tatal tau, incurajata de terapeuta la care mergi?)
Daca esti parinte educat (cate carti despre educatia copiilor ai in biblioteca?) aproape sigur nu-ti trece prin cap sa-ti bati copilul (dar tipi la el, nu-i asa?). Felicitari, aprob in totalitate aceasta atitudine (oricum nu ai nevoie de aprobarea mea, hi hi!). Ai vrea, insa, sa ne gandim impreuna la urmatorul aspect?
Daca practicile parentale sunt radical diferite, daca parintii agresivi (spanking!) in stilul lor parental trimit in societate viitori adulti agresivi (invatare sociala) iar parintii atenti si blanzi cresc copii pacifisti si plini de compasiune…
cum se face ca adultii din zilele noastre sunt la fel de agresivi ca adultii de acum 3-4 generatii?