perceptia termica la tantarii captivi intr-un frigider

M-am intalnit (intr-un vis arhetipal) cu daimon-ul care a sters articole mai vechi si am negociat cu el posibilitatea de a republica unele mai plictisitoare. Am oferit la schimb sufletul meu imaterial. Iata un prim rezultat:

Am intrat in ultima luna de primavara . Asta inseamna ca, nu peste mult timp, vom face din nou cunostinta cu tantarii. Tu cum rezolvi aceasta problema? Ai un stoc de pastile Raid? Sau le vorbesti frumos si ii inviti sa te ocoleasca? Daca unul se asaza pe gatul tau de acum dezgolit si initiaza clasica procedura de extractie a sangelui il articulezi scurt si precis? Altfel spus, esti un criminal de tantari? Si chiar daca niciodata, pana la sfarsitul vietii tale, printr-un noroc chior, niciun tantar nu ar atenta la volumul tau de sange in circulatie, nu ar fi totusi interesant sa te intrebi daca tantarii au constiinta?

Asta fac eu, acum. Daca au si eu ii omor (ceea ce sunt hotarat sa fac dar nu brutal ci indirect si elegant, prin intermediul unui aparat, deci fara sa-mi „manjesc” mainile) inseamna ca le distrug constiinta. Adeptii teoriei reincarnarii imi vor spune ca sufletul lor (pe care, pentru simplitate, il putem echivala cu constiinta) oricum va reveni intr-o alta forma (tot de tantar, stimati karma lovers?). Dar asta nu-l face pe cel care distruge corpul unui tantar un agent inocent. Este adevarat ca nu a distrus constiinta (care este indestructibila, ceea ce inseamna ca face parte din alta lume, unde mijloacele fizice nu pot ajunge-situatie in care apare imediat intrebarea „Cum e posibil ca cele doua lumi, a materiei respectiv a constiintei, sa functioneze un timp impreuna daca nu se ating, adica nu au niciun punct comun?”- faimoasa problema insolubila a optiunii dualiste) dar a distrus viata, prin urmare, fata de Viata, are o anumita vinovatie. Si nu rezist sa nu ma intreb: daca noi distrugem Viata dincolo de un anumit punct (omorand nu doar tantari ci si pasari, oi, vite si porci, in abatoare) nu cumva Viata, incercand instinctiv sa se apere, ne-ar putea agresa la randul ei? (ceea ce ar putea fi interpretat, din punct de vedere uman, ca o pedeapsa, fiind de fapt, din perspectiva Vietii, o incercare disperata de auto-protectie). Ma gandesc uneori ca aceasta posibila agresiune reactiva (raspunsul de aparare) al Vietii se traduce nu neaparat in ceva ce Viata ne face ci mai degraba invers, in ceva ce Viata nu ne mai lasa sa facem (mai exact, desi am putea trai, conform unor geneticieni, 120-150 de ani, Viata nu ne lasa decat aproximativ jumatate, dupa care ne scoate din joc). Se asigura astfel ca nu vom genera distrugeri si mai mari  in restul de 75 de ani, sperand probabil ca urmatoarea generatie sa fie mai inteleapta (si procedand in mod similar, cand realizeaza ca nu este). Incep sa cred tot mai mult in aceasta intuitie doar in aparenta ingrozitoare: putem invata sa respectam mai mult Viata, protejand-o pe cat posibil si Viata, la randul ei, simtindu-se in siguranta cu specia noastra (pentru ca nu e o problema individuala) sa ne permita sa traim mai mult in mod natural, adica fara „ajutorul” adesea otravit al medicamentelor .

Dar nu aceasta vreau sa subliniez in articolul de fata. Ma intreb, pur si simplu, care este viata interioara a unui tantar (sau daca exista asa ceva). Daca reusesc sa pacalesc un tantar si intra in frigider, oare ii va fi frig? Vreau sa spun, va fi constient de modificarea periculoasa a mediului ambiant, adica va sti ca ii este frig? (pentru ca asta inseamna constiinta, sa-si cunoasca propria experienta, in acest caz, strict termica) Mai mult decat atat, se va teme de moarte? (fiindu-i tot mai dificil sa supravietuiasca la -2 grade) Ar putea fi furios pe mine? Observa ca ma refer doar la experiente senzoriale sau emotionale si nu la ganduri (deoarece sunt convins ca nu gandeste-altfel cum ar fi putut fi atat de prost incat sa se lase inselat?) Unii romantici ar putea obiecta „De unde stii tu ca nu gandeste?” iar singurul meu raspuns este „Priveste-i comportamentul! Si nu uita sa gandesti cand faci asta!” Daca tantarii ar gandi, ei ar dispune de un set de reprezentari prin intermediul carora si-ar putea controla comportamentul. Este insa evident ca nu reusesc. Si atunci, cum ar putea cineva care nu dispune nici macar de gandire sa aiba constiinta? Mai mult decat atat, ce motive avem sa credem ca are o identitate, adica se auto-percepe ca un individ anume, altul decat oricare alt tantar? Eu unul nu am astfel de motive, ceea ce ar putea fi, daca nu o forma incredibila de insolenta, adevarul gol-golut (care imi permite sa cumpar pastile anti-tantari fara mustrari de… constiinta).

Nu cred ca un tantar are experienta durerii (sau a bucuriei voluptuoase, daca ma gandesc la activitatea lui preferata). Nu cred ca el stie ca are aripi. Habar nu are ca oamenii nu-l doresc. Nu intelege ce inseamna sa bazai. Nu stie cum se misca. Intregul lui comportament, destul de simplu, de altfel, poate fi inteles fara presupunerea inutila a existentei constiintei. Pentru ca, daca exista, constiinta tantarului nu-i foloseste la nimic. Pe de alta parte, tantarul are un sistem nervos minuscul. De aici rezulta o implicatie ametitoare, mai ales pentru amatorii de lumi paralele: constiinta, pentru a exista ca ceva emergent, sau macar pentru a se manifesta (in ipoteza dualista a celor doua lumi, materiala si spirituala) are nevoie de un anume suport neuronal. Este limpede ca tantarii nu au acest gen de creier. Insa cine il are? Unde se trage linia? La maimutele superioare? La fatul de 3 luni? In acest caz putem manca linistiti orice fel de carne si chiar avorturile sunt ok, deoarece distrug doar viata, nu si constiinta („sufletul”, in varianta pop culture). Si daca nu este asa? Daca exista o forma incipienta de constiinta deja de la, sa zicem, pesti? Daca viziunile dualiste (echivalentul filosofic al doctrinelor spirituale) sunt gresite? Daca, intr-adevar, constiinta (sufletul) emerge din materie ca o forma uimitor de complexa si, poate, abia din acel moment, durabila? Nu cumva, in acest caz, distrugerea ei voita este o eroare pentru care noi sau urmasii nostri platim?

In niciun caz nu detin raspunsul la aceste intrebari si prefer sa-mi pastrez mintea deschisa in loc sa ader nediscriminativ la o teorie (fie ea si „spirituala”) apta sa calmeze frica de moarte („sufletul nu moare niciodata, doar corpul e trecator”) sau vinovatia in cazul unui avort sau al unor greseli izvorate din ignoranta insa nu mai putin fatale (pentru ca au dus, dar nu brusc ci gradat, la moartea cuiva-de exemplu fumatul pasiv la care un nefumator cu gene mai fragile este expus). Sunt inclinat sa cred ca Eul constient nu supravietuieste (prietenii reincarnarii confunda amintirile cu identitatea, nereusind sa vada ca si un computer are amintiri, ma refer la memoria lui, fara sa fie cineva anume-iar informatiile stocate pot fi cu usurinta transferate pe un alt computer, cu un simplu stick). Sunt momente cand constiinta imi pare o structura emergenta pe care Viata este capabila sa o produca din nou si din nou, la infinit (si este mereu la fel, deoarece nu are continut). Alteori inclin catre dualism (constiinta aflata intr-o alta lume, doar manifestandu-se in aceasta, atunci cand dispune de un suport adecvat, anume o retea neuronala de interfata) doar pentru placerea de a savura existenta ideala a unui cu totul altul (a se vedea studiul lui Rudolf Otto). Curg intre aceste polaritati. Un lucru stiu sigur: de la un punct incolo, oamenii fixati rigid intr-o perspectiva ultima imi devin neinteresanti (deoarece sunt previzibili-da, exista un limbaj spiritual monoton si lipsit de prospetime, vehiculand obositor cuvinte precum iubirea, vibratiile, ingerii, Diavolul, karma, energiile si, bineinteles, Dumnezeu cu nelipsitele lui atribute…umane). Imi doresc sa fiu in continuare surprins. Si nu stiu daca este posibil, dar prefer un adevar in miscare.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol

Comentarii oprite.