Sobolanii! Iti plac? (in special cand unul traverseaza civilizat, prin fata ta) Sau mai bine hamsterii? (acelasi ordin dar alta familie) Cumva ai acasa o hamsterita tafnoasa pe care inca nu ai reusit sa o imblanzesti? (Shakespeare revisited…by rodentia) Indiferent de raspunsuri, trebuie sa stii un lucru: psihologilor le plac rozatoarele. Chiar foarte mult. Ne ajuta sa aflam cateva lucruri interesante despre oameni. Nu imediat, desigur. Dar orienteaza cercetarea.
Cam asa au gandit Berridge si Valenstein. Ei au aflat de la sobolani de ce tu ai un job pe care il urasti (sunt un pic dramatic: de fapt nu te satisface foarte tare), de ce iti petreci acolo 8-10 ore si de ce, in ciuda acestor mici inconveniente, vrei sa promovezi in interiorul corporatiei care te deprima. Au fost sobolanii capabili sa transmita acest tip exceptional de cunoastere? Ei bine, poate prezint putin romantat lucrurile. Sobolanii nu au facut asta: ei doar s-au sacrificat (vezi ce frumos resemnific realitatea?)
Cei doi cercetatori au verificat o teorie tulburatoare, bazata pe descoperirile din neurostiinte, anume ca mecanismele neurale care controleaza placerea sunt separate de mecanismele care controleaza dorinta. Sigur ca ele sunt interconectate dar sunt si partial disociabile. Cu alte cuvinte, poti dori ceva fara sa-ti placa si poate sa-ti placa ceva fara sa-l doresti.
Insa de ce sa faci in mod perseverent lucruri care nu-ti plac, te enerveaza, te chinuie sau te epuizeaza? Pare irational! (doar economistii de moda veche mai cred ca suntem agenti rationali atunci cand alegem ceva) Invers, cum adica sa-ti placa ceva, sa fii incantat de ceva, sa fii capabil sa savurezi ceva minute sau ore in sir (sex tantric?) dar sa nu-l doresti? Ceva nu se leaga. Intelegi dilema cercetatorilor? De aceea au apelat la sobolani! (inca nu este voie cu oameni dar cine stie ce ne rezerva viitorul)
Este nevoie si de o doza oarecare de sadism pentru a face astfel de cercetari (iubitorii de animale ar putea fi ultragiati). Ce s-a intamplat? Se stie ca hipotalamusul lateral se conecteaza direct la nucleus accumbens, o componenta esentiala a sistemului dopaminergic din creier (intr-un limbaj mai accesibil sistemul dorintei, si, pe scurt, „dorinta” sau „atractia”). Si ce au facut brutele? Au stimulat electric hipotalamusul lateral astfel incat simpaticele rozatoare (rude apropiate de cele care traiesc in vecinatatea casei tale) au fost obligate sa-si doreasca hrana, sa o caute si, evident, sa o manance.
Adica sobolanilor nu le era foame dar erau stimulati, prin intermediul firelor care le intrasera in cap, sa se comporte ca si cum le-ar fi foame? Exact! Cand sistemul dorintei este activat ghici ce se intampla si cu tine? Iti doresti chestii! Sobolanii fiind fiinte mai simple, nu-si doreau genti de 1.000 de euro sau vacante pe insule exotice. Ei doreau sa manance. Si ce faceau? Mancau, evident. Dar nu le era foame! Mai mult decat atat, pe masura ce inghiteau hrana de care nu aveau nevoie, resimteau o aversiune puternica fata de mancare (normal, nu?). Dar nu se opreau! (deoarece erau controlati, prin intermediul curentului electric, de cercetatorii lipsiti de suflet imaterial, nemuritor si divin) Erau motivati (electric) sa-si doreasca hrana si sa o consume fara sa le faca placere! Tu observi unele mici analogii, in acest punct, cu viata oamenilor? (poate chiar a ta)
Placerea si dorinta ruleaza pe circuite separate din creier. Mult timp nu s-a stiut asta (dorinta si placerea erau fuzionate in notiunea de „recompensa”). Eu inca nu mi-am revenit complet din impactul intelegerii ca in capul meu (si al tau, de asemenea) circuitul dopaminergic (dorinta) este separat de cel al opioidelor (placerea). Nu din impactul propriu-zis acestei descopeririri ci din ceea ce sta in spatele ei.
Si ce ar putea fi in spate? Iti spun dar nu vei putea intelege (sau accepta) daca nu ai o gandire evolutionista (si acesta ar putea fi un prim pas catre psihologia evolutionista). In „spate” (in trecut) se afla milioane de ani de evolutie naturala. Genele „vor” sa se propage si pentru acest scop sunt in stare sa „faca” orice. Literalmente orice! (ghilimelele indica faptul ca ma exprim metaforic: genele sunt bucati inerte de informatii)
Si ce-au facut, ticaloasele? Printre altele, au separat placerea de dorinta. De ce? Deoarece nu sunt interesate de placere! Sau sunt interesate doar in masura in care placerea este stimulativa, adica te face sa vrei sa o simti din nou. Altfel, evolutiei nu-i pasa daca esti fericit sau nu! (daca experimentezi sau nu placerea) Genele „vor” doar sa mearga mai departe, adica interesul lor este ca tu sa vrei sa traiesti inca o zi (si sa te reproduci, dar asta e o alta discutie-vezi articole anterioare).
Daca as fi o colectie de gene din interiorul tau as zice asa: „Scopul meu este ca tu (omul) sa supravietuiesti suficient de mult timp pentru a avea copii si a-i creste pana ajung si ei la maturitate sexuala. E tot ce vreau de la tine. Restul, daca iti place sau nu cum traiesti, daca esti fericit sau nu, …well, it’s not my f*****g business!”
Era nevoie de o vrajitorie (pot sa spun o pacaleala zdravana?). Si a fost gasita! (sa mai spuna cineva ca intamplarea nu genereza creativitate) Trecutul nostru evolutiv (circuitele neurale prezente) ne face sa credem ca ceea ce facem in fiecare zi are sens deoarece, la un moment dat, vom fi fericiti (sau ne vom simti mai bine decat astazi). Si ce facem? Oh, o multime de lucruri! Suntem motivati sa actionam. Ne dorim sa actionam. Ne miscam fundurile. Adesea luptam, uneori feroce (ce crezi ca este un examen de admitere sau un interviu pentru o pozitie dezirabila?) Inaintam, pas cu pas, spre starea asteptata de fericire (dorinta este anticiparea placerii). Dar fericirea aceea nu va veni niciodata (sau, venind, va fi efemera) si, intr-o zi, vom muri. Sfarsitul povestii. Vreau sa spun, sfarsitul povestii doar pentru noi. Genele ne saluta din mers (ele merg mai departe, prin copiii nostri).
Era necesar ca evolutia sa ne pacaleasca sa facem lucruri care sa-i serveasca scopurile. Lucrul acesta nu era posibil fara separarea dorintei de placere. Voila! Ideea de fericire (nu intru acum intr-o discutie sofisticata despre nivelurile fericirii: placere, satisfactie, implinire) exista pentru a ne motiva sa traim inca o zi. Nu trebuie sa fie adevarata. Si nici nu este!
Poate aceasta nu este o veste prea buna asa ca te las sa o asimilezi (sau, daca esti foarte motivat, hi hi!, sa lupti cu ea si sa o respingi). Pentru mine, de cand am inteles lucrul acesta (si alte cateva, pe care le impartasesc, aici, cu tine) viata a luat o cu totul alta intorsatura. Poate si pentru tine, intr-o zi. Ce sa-ti urez? Enjoy!
Berridge KC, Valenstein ES. What psychological process mediates feeding evoked by electrical stimulation of the lateral hypothalamus? Behavioral Neuroscience, 1991 Feb;105(1):3–14