diamantele gandirii morale

Sambata am fost la munte. Nu am vrut sa merg, evident, insa amenintarile sunt intotdeauna un bun si pozitiv stimulent. A mai contat in decizia mea faptul ca unul din cei doi parteneri de expeditie (un El) s-a oferit sa asigure transportul (din fata usii pana la punctul de inceput al traseului) iar altul (o Ea) a asigurat, pe parcurs, o conversatie vie, demna sa atraga atentia si celui mai inflacarat adolescent dependent de jocuri video. Despre sex, normal, ce alt subiect poate fi mai interesant?

Si uite-asa, fara sa stiu cand a trecut timpul, prins in flow-ul asigurat de cei doi prieteni (conversatie stimulativa intelectual plus 4 ori 4 prietenoasa fata de mediu), m-am trezit luptand cu gravitatia, cu foamea si cu unele fantezii erotice remanente.

Asta pana la un punct de pe traseu cand, cercetand mai atent un tufis in cautarea clasicelor urme de urs (intamplarea pe care o povestesc a avut loc in timpul recentei psihoze colective televizate Ursi printre noi), peste ce crezi ca am dat? Peste un diamant. Citeste atent(a):

Eu am gasit un diamant.

Eu, nu prietenii mei! E limpede aceasta precizare? (vom avea nevoie de ea, putin mai tarziu) Trecand peste alte amanunte plictisitoare (cum ar fi intoarcerea de urgenta in locul de bastina), trecand si peste vizita intempestiva facuta unui amic bijutier (cel care a evaluat diamantul la 3 milioane de euro), se pune intrebarea hamletiana:

Pastrez toata suma sau o impart cu prietenii mei?

Si daca o impart, care este distributia corecta? In fond, eu am gasit diamantul, fiind vigilent. Daca sistemele mele atentionale nu ar fi fost activate, am fi putut trece, cu totii, peste aceasta uriasa oportunitate: nu cred ca mai e necesar sa muncim pentru painea (integrala) cea de toate zilele. Dar nu a fost asa. Eu am fost acolo si am gasit diamantul.

Pe de alta parte, nu as fi ajuns niciodata acolo (si, implicit, sa gasesc diamantul) daca prietenii mei nu ar fi insistat, daca nu mi-ar fi asigurat conditii minunate de confort si o ambianta intelectuala care mi-a permis sa nu solicit sa cobor la Snagov, sub pretextul unei migrene.

Diamantul se afla acum la mine (nu spun unde il tin, am vazut si eu filme) si ar fi potrivit, mi se pare, sa ma bucur. Dar nu ma bucur deoarece m-am trezit pe cap cu ditamai dilema etica: Cum este corect sa impart banii? Cat merita fiecare?

PS Povestirea mea este simbolica. Nu am fost sambata la munte si nici nu intentionez, in viitorul apropiat (mai ales daca ursii se bucura in continuare de libertate). Dar adesea in vietile noastre dam peste „diamante” in urma unor intreprinderi colective, necuantificate in avans („In cazul in care vom gasi un diamant va propun sa stabilim inca de acum, inainte de plecare, cum il vom imparti!”). Si avem nevoie, in opinia mea, nu doar de abilitati de negociere, eventual de o buna intelegere a teoriei jocurilor (voi reveni), ci si de valori clare (ce este si ce nu este corect/gresit si de ce este asa si nu altfel).

La problema de mai sus, totusi, sistemul meu de valori fiind recent examinat si intarit, in urma unor sesiuni NLP amestecate creativ si congruent cu un workshop sustinut de vrajitoarea Ilenuta, m-am apropiat de o solutie: cred ca eu merit 2.900.000 de euro (am scazut cheltuielile de transport si caloriile consumate in conversatie, totul amplificat cu un coeficient de generozitate selectat contra-evolutionist)

Tipareste acest articol Tipareste acest articol

Comentarii oprite.