despre cum iti poate salva (sau distruge) viata faptul de a fi o fiinta sociala

Am scris acest articol acum trei ani (in 2010) si poate ti-ar placea sa-l recitesti (daca esti un prieten vechi al blogului) sau sa-l parcurgi in premiera, daca te intereseaza unele senzatii tari. La acea vreme CNA-ul inca nu interzisese mediatizarea sinuciderilor dar, din fericire, i-a venit mintea la cap (fiind plecata cu sorcova) si a luat, in cele din urma, aceasta decizie.

Pentru ca a trecut ceva timp dela sinuciderea Madalinei Manole (14 iulie) imi permit sa fac o marturisire publica. Probabil ca ea nu ma avantajeaza dar ma bazez pe faptul ca te-ai familiarizat cu interesul meu pentru moarte. Astazi vei intelege pana unde poate sa mearga aceasta inclinatie.

Iata despre ce e vorba: dupa moartea Madalinei m-am asteptat sa urmeze o serie de sinucideri asemanatoare. Insa nu trebuie sa fii psiholog pentru a avea o astfel de idee. E usor sa te gandesti ca publicitatea facuta unei sinucideri ii incurajeaza pe cei care cochetau cu acest gand sa treaca la actiune, cu atat mai mult cu cat „modelul” lor este o persoana publica. Mai mult, amanuntele actului suicidar le pot fi de folos, oricat de morbid ar suna ultimul cuvant. Si, intr-adevar, la numai 3 zile (pe 17), un tanar din Iasi a ingerat o substanta toxica, dar a fost salvat iar o femeie din Slobozia (58 de ani) s-a sinucis, cu adevarat, ghici cu ce? Cu Furadan, bineinteles, substanta folosita de Madalina. Cinci persoane din Giurgiu au ajuns, toate, la Spitalul Floreasca, dupa ce s-au auto-otravit cu substante impotriva soarecilor.

Cum spuneam, nimic neobisnuit pana aici, o persoana aflata intr-un bun contact cu realitatea poate intelege intuitiv ceea ce in psihologia sociala se numeste efecrul Werther (eroul sinucigas dintr-o faimoasa carte a lui Goethe, carte ce a fost interzisa in cateva tari ca urmare a valului imitativ de sinucideri pe care l-a declansat). Eu m-am asteptat inca la un eveniment si nu pentru ca citesc viitorul ci pentru ca sunt la curent cu studiul lui D.P.Phillips din 1988, „Suicide and Life-Threatening Behavior”.

M-am asteptat sa cada un avion, in Romania, in urmatoarele 2-3 saptamani.

Ce legatura are sinuciderea unei persoane publice cu prabusirea accidentala, si extrem de rara, a avioanelor? Niciuna, poate ca vei raspunde. Asa credeam si eu, de fapt nici nu-mi trecea prin cap ca ar putea exista o astfel de corelatie (deloc iluzorie, cum demonstreaza Phillips, cu cifre). Exista o alta variabila de care trebuie sa tinem seama? Desigur: presa! Pentru amatorii de analize morale, si in special pentru jurnalistii care relateaza cu lux de amanunte despre evenimente tragice (urmate de comentarii si dezbateri la ore de varf, cum a fost cazul M.M), desi nu cred ca ei citesc acest blog, am o intrebare: care este contributia ta, stimate jurnalist (mai ales dinteleviziune) la urmatoarele sinucideri? Ai si tu o responsabilitate? Publicitatea pe care ai facut-o cazului sa-l fi impins pe acel nefericit care nu se putea hotari sa treaca la actiune? (pentru specialisti: acesta e principiul validarii sociale)

Insa probabilitatea de a cadea un avion era infima si stii de ce? Tocmai cazuse unul, pe 5 iulie. Un Antonov (AN-24), cu 12 morti printre care si un comandor, seful Scolii de la Boboc. Iar accidentele aviatice, oricum, sunt extrem, extrem de rare (precizare pentru cei care se tem sa mearga cu avionul). Si intr-adevar, nu a cazut niciun avion, nici in urmatoarele 3 saptamani, nici pana azi si sper sa nu cada multa vreme de-acum incolo.

Dar s-a prabusit un elicopter, la doar 12 zile distanta!

S-a intamplat in judetul Brasov, pe 26 iulie. Era un elicopter israelian, cu 7 persoane la bord. Au murit toti. Mai trebuie sa stii ca, in Romania, in ultimii 16 ani, s-au prabusit 20 de elicoptere, aproximativ unul pe an. Poate ca era timpul, conform acestei statistici? Poate ca au si intamplarile legile lor? (vezi un articol anterior, despre probabilitati) Dar de ce tocmai atunci? Nu e exclus ca Phillips sa aiba dreptate, caz in care nu-ti recomand sa calatoresti cu avionul sau elicopterul imediat dupa o sinucidere intens mediatizata de jurnalisti care n-au beneficiat de cursuri de etica si psihologie sociala.

Phillips a descoperit, in S.U.A., ca media celor ucisi in accidente de avion este de trei ori mai mare daca accidentul s-a produs la o saptamana dupa o sinucidere mediatizata in raport cu acelasi tip de eveniment petrecut insa inainte. in statisticile accidentelor de automobil, dupa sinuciderea indelung comentata, exista de patru ori mai multe victime decat inainte.

Isi propun pilotii sau soferii sa se sinucida? Poate ca unii soferi da! A muri intr-un accident de masina, de fapt provocat de tine (dar nimeni nu stie asta) e o sinucidere discreta. Faptul ca si X a facut-o (iata, e la televizor) te incurajeaza sa o faci si tu. Sa nu uitam de rudele noastre maimutele. Inca suntem puternic predispusi catre imitatie. Bine, bine, dar si pilotii de avion? In marea lor majoritate nu, insa pe ici pe colo, un pilot deja deprimat sau dezamagit sau dezorientat (fara un sens al vietii) poate da? Nu este si el un simplu om? Nici nu trebuie sa fie o decizie constienta. Ideea ca este posibil (X a facut-o deja, uite ce mult se vorbeste in ziare si la televizor!) este procesata inconstient si e suficient sa depaseasca un anumit prag, facandu-l pe pilot sa ia o decizie gresita (cunoscuta „eroare umana” din rapoartele comisiilor de ancheta)

Sunt de partea lui Phillips. Nu exista un alt motiv rational care sa explice fluctuatia puternica (devierea de la norma) a numarului de sinucideri si de accidente imediat dupa un act sinucigas pe care presa il exploateaza fericita, asemenea unei hiene cu botul plin de sange (in timp ce spune:”stiti, noi nu ne dorim asta, este vina publicului, el cere astfel de reportaje si discutii in studio”)

Sunt perfect de acord cu dialogurile la televizor pe tema sinuciderii, un subiect extraordinar de interesant din punct de vedere psihologic si moral, dar nu prea dese si in niciun caz dupa o sinucidere reala (in caz contrar efectul Werther este initializat automat!).Evident ca si noi, consumatorii media, avem o responsabilitate (daca i-am presa pe editori sa renunte la astfel de emisiuni, amenintandu-i ca nu le mai urmarim, asa ca „adio publicitate!”, ar fi si ei constransi sa schimbe ceva). Nu e suficient sa criticam si sa ne plangem unii pe umarul altora, alternativ. E nevoie si de ceva mai activ. Da, eu inchid televizorul dar vecinul meu nu o face, nefiind constient de consecinte. Am sau nu datoria de a-l informa? Macar sa actioneze in cunostinta de cauza.

Partea mai stiintifica din mine, impreuna cu cea sadica, au jubilat la aflarea vestii despre prabusirea elicopterului. As fi preferat, din alta zona a mintii, sa nu fie asa. Se pare, totusi, ca principiul validarii publice este la fel de real ca legea gravitatiei (ca si alte principii din psihologia sociala, putin cunoscute) si actioneaza impersonal. Cunoasterea ne poate ajuta sa evitam statutul de victime inocente. Iar dupa sinuciderea unei personalitati recomandarea mea, inainte de a pleca intr-o calatorie in care iti pui viata in mainile altcuiva, nu poate fi decat asta: think twice!

.

 

Comentarii oprite.