despre autonomie

Pe vremea cand eram responsabil cu orarul general al Facultatii de Sociologie si Asistenta Sociala am inteles foarte limpede, desi intr-un mod un pic dureros, care este principala mea valoare in materie de munca.

Cum e foarte posibil sa nu fi fost niciodata intr-o astfel de situatie, trebuie sa-ti explic ce inseamna sa faci un orar: inseamna sa potrivesti spatii disponibile cu intervale orare disponibile si cu preferinte ale profesorilor pentru spatii/intervale orare, indiferent daca acestea sunt sau nu disponibile. Oricine face un orar, in special la facultati aflate in criza de spatiu, merita un premiu pentru realizarea armoniei.

Realitatea de pe teren este putin diferita: orarul, in cele din urma, era gata, insa armonia nu putea fi atinsa niciodata, existand, cum altfel, nemultumiti, de la profesori pana la studenti (cei care, inevitabil, erau sacrificati, in cel mai pur stil antiutilitarist). Insa pana sa fie orarul gata, cine primea, la cele mai neasteptate ore, si in cele mai nepotrivite momente, telefoane? De la decanul facultatii sau nu stiu ce ministru secretar de stat, avand si el niste amarate de ore la master, pana la cel mai nou preparator, dornic sa nu fie pus, totusi, in doua locuri diferite, simultan? Eu si colegul meu sociolog (acum el apare, uneori, la televizor, in calitate de expert si chiar este, spre deosebire de altii)

Ceea ce intuiam pana in acel moment, ca unul care nu lucrasem niciodata intr-un program nine to five , mi-a devenit, dintr-o data, clar: vreau sa dispun de autonomie in munca mea! Vreau sa nu ma f… nimeni la cap cu termene limita, rapoarte, meeting-uri si, mai ales, telefoane in afara programului de lucru. Vreau sa-mi gestionez timpul de lucru fara interferente. Daca se poate, vreau chiar sa pot lucra de acasa sau, atunci cand nu este posibil, sa pot negocia intervalele orare. Nu vreau sa-mi spuna cineva ce sa fac, cum sa fac, unde sa fac. Nu vreau ca munca mea sa fie evaluata de un incompetent sau, si mai rau, de un tampit. Nu vreau sa-mi dezvolt muschii limbii si nici nu vreau sa explorez tot soiul de posterioare hidoase pentru a-mi securiza postul sau a fi promovat. Vreau sa simt ca detin un control rezonabil asupra timpului meu si sa simt ca viata mea nu este furata de un altul, pur si simplu pentru ca isi doreste aprecierea sefului, un salt in ierarhia sociala sau moare de grija actionarilor.

Toate aceste conditii, si altele asemenea lor, imi permit sa functionez la cel mai inalt potential in profesia mea si sa lucrez la cel mai inalt nivel de care sunt capabil. Daca este necesar sunt gata sa lucrez pana noaptea tarziu  (sau de dimineata devreme) insa asta este o decizie pe care o iau eu. Angajamentul de a da tot ce este mai bun din mine este deplin. Nimeni nu primeste servicii mai rare sau de o calitate mai proasta.

Acesta este standardul pe care l-am stabilit cu mult timp in urma, care m-a ghidat si despre care pot spune, in sfarsit, ca l-am atins. Poate vei considera ca este o lipsa de modestie insa intentia mea este diferita. Vreau sa te incurajez! Este posibil. Poate cunosti si tu alti oameni pentru care autonomia in munca este o valoare centrala. Eu sigur stiu. Nu multi dar suficienti pentru a sustine public aceasta valoare (faptul ca nu este o iluzie).

Pe de alta parte, nu pretind ca aceasta ar fi cea mai inalta valoare. Pentru oameni cu un profil diferit al personalitatii, devotamentul si loialitatea fata de figuri ale autoritatii ar putea fi valori mai importante. Nu insinuez ca ei ar fi „pupincuristi” sau persoane lipsite de coloana vertebrala sau oameni care se tem de libertate si refuza sa o exercite. E adevarat ca unii sunt dar ei formeaza o categorie restransa, adesea recunoscuta si dispretuita de cei din jur. Cei mai multi navigheaza undeva intre capetele acestui continuum, aspirand, visand sau chiar facand pasi concreti in directia unei autonomii sporite, facilitata, din fericire, si de dezvoltarea uluitoare a tehnologiei. Altii se simt securizati de un program fix, intr-o firma sigura sau, si mai bine, muncind intr-o institutie publica.

M-as bucura daca oamenii ar trai in acord cu valorile lor. Din cate am putut constata, rareori acestea sunt clare in anii tineretii (tinerii afirma tot felul de lucruri contradictorii fara a fi constienti de ceea ce spun sau fac). Procesul de clarificare a valorilor presupune efort mintal, reflexivitate si, evident, timp. Este nevoie de timp. Pot fi ingaduitor cu un tanar de 25 de ani care afirma ca pretuieste un lucru dar nu se angajeaza sa-l obtina sau se asteapta sa i-l ofere un altul. Am insa alte exigente fata de o persoana din zona 40+. Fireste ca o asist daca imi solicita ajutorul dar nu o pot admira. „Ce ai facut in tot acest timp?”, asta imi vine sa-i spun, si adesea ii spun.

Viata noastra este finita, fiecare clipa conteaza si nu putem spera la o viata buna daca nu suntem constienti de valorile care ne calauzesc. Ce este aceea o viata buna? „Buna” in raport cu ce? Care este standardul? Unde este farul calauzitor? Unde sunt reperele?

Iar daca reperele valorice exista, povestea nu este incheiata. Sunt alese de tine in urma unor procese reflexive? Sunt stabilite de altii? (parinti, profesori, formatori de opinie, preoti , eroi culturali) S-au nascut din experienta ta distilata in constiinta? Le-ai pus „pe masa” in conversatii rationale cu oameni obisnuiti sa gandeasca liber? Le-ai confruntat? Ce anume spun despre persoana care iti doresti sa fii?

Sunt primul care e gata sa-ti traga una peste frunte (cortexul frontal) daca te aud spunand „da, si eu imi doresc autonomie in munca!”. De ce iti doresti asta? Ofera-mi, dar mai ales ofera-ti, o ratiune. Un temei. Un motiv puternic, pe care sa-l aperi intr-un mod convingator. Fii un agent moral si stabileste tu, in urma unui proces atent de gandire, ce fel de viata vrei sa traiesti. Poate iti va place, sau poate nu, insa un lucru este garantat: nu vei putea da vina pe nimeni deoarece a fost alegerea ta!

P.s. Doar pentru doritori: „autonomie” vine din limba greaca, de la „auto”, sine, si „nomos”, lege. A fi autonom, adica a-ti da singur legea, a fi creatorul legii tale. Nu a face ce vrei, cum se poate intelege la o interpretare grabita sau infantila ci a face conform legii tale, nu conform legii altuia. Exista o lege si nu un vid. Exista reguli doar ca ele sunt stabilite de tine (de exemplu tu decizi daca maine lucrezi de la 7 dimineata sau de la 5 dupa-amiaza). Nu exista o forta externa care sa-ti spuna cum sa fii sau ce sa faci. Fireste ca esti responsabil pentru ceea ce faci! Autonomia si libertatea nu pot fi niciodata disociate de responsabilitate. Dar ceea ce faci stabilesti tu, nu seful tau cu MBA dubios sau sefa ta familiarizata cu corpul cavernos (nicio legatura cu mitul pesterii) al directorului de marketing.

Esti o persoana autonoma, prin urmare esti autoarea propriei vieti profesionale. Ai ales si alegi pentru tine insati. Duci o viata buna. Nu neaparat fericita sau nu tot timpul (nici nu este posibil tot timpul). Insa este o viata cu sens. Daca vrei, poti chiar sa inchizi telefonul. Si laptopul.

Tipareste acest articol Tipareste acest articol

Comentarii oprite.