youth is wasted on the young (or something like that)

Daca te preocupa psihologia copilului (in calitate de specialist) trebuie sa fi auzit de Diana Baumrind (acum in varsta de 85 de ani) si studiile ei asupra stilurilor parentale. Doamna Baumrind este convinsa ca exista trei stiluri parentale (si tu, nu-i asa?), anume urmatoarele (le transcriu in original pentru ca unul dintre ele, ca denumire, imi pare oribil):

  • Authoritarian
  • Permissive
  • Authoritative

Pentru usurinta, hai sa le numim:

  • Prea Restrictiv (Dur)
  • Prea Bland
  • Potrivit (echilibrat)

Nu am nicio problema cu existenta acestor stiluri (doar cu numele celui de-al treilea). Insa doamna Baumrind, care a studiat toata viata (profesionala) psihologia dezvoltarii, e convinsa ca unul din aceste stiluri (al treilea, fireste) produce copii „mai buni” (mai responsabili, mai cooperanti, mai prietenosi).

Doamna Baumrind, care nu este o doamna oarecare de pe strada, se bazeaza pe ceva atunci cand face aceste afirmatii: pe studii. Foarte frumos, si eu valorizez studiile. Dar studiile facute de Diana Baumrind (si colegii ei) ne pun la dispozitie corelatii (adica nu stim care este directia sagetii cauzalitatii: poate parintii reusesc sa se angajeze intr-un parentaj echilibrat tocmai pentru ca au copii care nu le pun probleme!!)

Insa nu asta e cea mai mare problema a studiilor respective. Intr-adevar, exista o tendinta modesta (subliniere neintamplatoare) ca parintii cu un stil parental mai armonios sa aiba copii mai buni (capabili sa-si gestioneze intr-un mod mai echilibrat vietile). Boala de care sufera studiile din domeniul psihologiei dezvoltarii este ca nu reusesc sa controleze factorul genetic (exact ceea ce reusesc sa faca studiile de behavioral genetics…Robert Plomin, mai stii?)

Si ce ne spune acest domeniu nou (behavioral genetics) al psihologiei? Altfel spus, ce ne spun acele studii care iau in considerare nu un copil si un parinte (sau doi parinti) dintr-o familie ci doi copii si un parinte (sau doi parinti), cu variatii (gemeni monozigoti, gemeni dizigoti, frati vitregi, copii adoptati). Ne spun urmatorul lucru:

Stilul parental nu are nici un efect asupra personalitatii copiilor.

In traducere: daca avem un grup de parinti adepti ai stilului Potrivit (Just Right) atunci unii copii ai acestor parinti vor fi „mai buni” (in sensurile de mai sus) iar alti copii vor fi „mai rai” (mai agresivi, mai irationali, mai inclinati sa insele, sa minta etc.)

Hai sa recapitulam: pe de o parte, studiile de psihologie a dezvoltarii ne pun la dispozitie nu relatii de cauzalitate ci corelatii. Pe de alta parte, aceste corelatii nu sunt puternice. Sunt modeste. Si, colac peste pupaza, nu sunt capabile sa controleze factorul genetic. Daca esti un om care gandeste (si nu ai fost indoctrinat de profesorii tai in scoala) este inevitabila urmatoarea intrebare:

Ce sens mai are sa studiem stilurile parentale?

De ce se scriu carti despre ele? De ce se predau la facultatile de psihologie? De ce (in Occident) se ofera granturi celor care propun noi si noi cercetari? Diana Baumrind, daca ar citi acest articol, avand in vedere varsta pe care o are, ar putea inregistra un puls ridicat (poate fatal). Din fericire nu-l va citi.

Dar drama ei, asa cum se vede din perspectiva mea, nu este singulara. Oare cati alti profesori, prestigiosi sau obscuri, si-au dedicat vietile unor teorii gresite? Cati specialisti traiesc intr-o iluzie a cunoasterii doar pentru ca nu au sansa de a fi la curent cu modurile in care psihologia a avansat? Cati tineri fac primii pasi in viata profesionala creditandu-i pe profesorii si formatorii prinsi in inchisoarea unei teorii care le este draga, cu care se identifica, pe care studiile mai vechi nu o sustin (ci doar o sugereaza) iar studiile noi (dar putin cunoscute) de behavioral genetics o resping cu dovezi?

Daca nu ti-ai dat seama pana acum, acesta a fost un articol despre irosire.

Comentarii oprite.