Dupa ultimele doua articole despre sexul evolutionist ascuns in verisorul lui recreativ, poate ca ar fi bine sa ma intreb unde sunt conceputi, de fapt, copiii. Estimarea mea este ca majoritatea sunt conceputi in pat si destul de putini pe mese din bucatarii deschise sau, sfinte sisoie, din biroul sefului (ca modalitate usoara si agreabila de promovare). Exista insa cineva care s-a intrebat, in anii ’90, in ce fel de paturi sunt conceputi copiii europeni (desi preocupat de subiecte Citeste mai mult »
despre pierderea inseninata a sentimentului de pierdere
Tipareste acest articol
Testoasa cu Inima Seaca
Tipareste acest articol
Traia odata o testoasa. Nu-mi cereti numele ei, ca nu-l stiu exact. Cand am ajuns in satucul ei, toata lumea ii spunea deja « testoasa cu inima seaca ». Un nume cam lung si greu de retinut. Da, nu putea sa iubeasca. Copiii testosi au facut si-un cantecel pe seama ei si-l tipau sub geamuri : « 1,2,3/Daca vrei /Focul inimii sa-ti treaca/ Du-te la testoasa seaca » (Erau mari poeti copilasii astia).La inceput, broscuta noastra era tare necajita. Cine nu ar fi ? Dar timpul trecea si testoasa, din ce in ce mai singura, isi gasea consolarea in studiu. Invata toata ziua si toata noaptea si ghiciti in ce s-a specializat…normal, maladia « inima seaca ». Si-a luat pana si doctoratul : Inima seaca. Patologie, etimologie, torturologie, simptome, fantome, regres, exces,1001 pagini, publicat la Paris, Editions Gallimard Tortues Superflues. Acum, ca era asa celebra, celelalte broscute testute nu o mai sicanau, iar cantecelul cu 1,2,3, daca vrei…a fost uitat. (Partea periculoasa a situatiei era ca cei mititei o luau acuma de model pe doamna doctor docent si incepeau sa creada ca asa e moda , sa nu isi manifeste afectiunea).
Si totusi, cand venea intunericul (pentru ca dupa zi vine noaptea), diplomele de pe pereti nu se mai vedeau asa de bine si cartile ramaneau mute in coltul lor. Testoasa noastra cum laude era tot nefericita. Dintr-o data, apuca un creion si o foaie de hartie. Deseneaza urgent un soare si inauntrul lui, un fel de semicerc care avea aerul unui leagan. Scrie deasupra : Casa mea din soare, inchide ochii si se muta in noul domiciliu. Uite-asa isi petrecea ea viata de-acum, ca un ritual : ziua – conferinte, noaptea – evadare in casuta din soare. Focul soarelui ii facea bine, carapacea si inima seaca o protejau de o flacara prea puternica.
Viata ei chiar parea implinita, cand, pe neanuntatelea, chiar cand isi facea vant spre casa din soare, se aude o voce venind dinspre …ceafa.
- Casa din soare nu mai exista. Pisica a varsat apa peste desenul tau si nu se mai intelege mare lucru. Nu te intrista, oricum caldura pe care o cauti tu nu vine de la soare.
- Cine esti ?
- Daca m-ai vedea, nu m-ai recunoaste. Vin sa-ti aduc libertatea.
- Ce libertate ? Sunt libera, spunea broscuta cautand in intuneric un creion.
- Daca esti libera, de ce mai vrei sa fugi ? Daca esti libera, de ce nu te desprinzi de obsesia ta cu inima seaca ?
- Dar asta sunt eu, Testoasa cu inima seaca .
- Asta nu e numele tau adevarat.
- Care-i numele meu atunci ?
- Du-te si-l cauta. Ai sa vezi cine esti. Dupa trei zile si trei nopti testosesti, tot ce nu esti tu va disparea.
-Unde sa ma duc ?
Dar vocea a tacut.
-Mi-e frica, sopteste doctorul docent, se retrage cu totul sub carapace si incepe sa se invarta ca un titirez sub atingerea unui copil.
[...]*
*Din pacate, eu nu cunosc partea asta de poveste. Se spune ca fiecare in parte trebuie sa o descopere. Ca aceasta calatorie nu e la fel pentru nimeni. Nu se stie nici daca drumul e in jos sau in sus, daca e de fier sau de vis…greu de stiut. Nu exista harti, ghizi sau alte dictionare. Asa ca, daca vreodata va cade sub ochi vreo harta care va arata traseul spre voi insiva, sa stiti ca e falsa. Mai bine mergeti sa cautati ceva de facut prin casa in astea trei zile si trei nopti torturesti. Ne vedem dupa aia, la rasarit, bine ?
Se trezeste soarele. Va asteptam. Ah, nu o vad pe testoasa cu inima seaca.
- Aici sunt. Lasa-ma pe mine sa-mi continui povestea. (Niciodata in viata mea protagonistul unei povesti nu mi-a vorbit direct, deci, oricum, mirarea nu ma lasa sa spun mai multe). Un fel de foc ma manca pe dinauntru. Un foc fara flacari. Cum imi spusese vocea aceea, in fiecare zi ma faceam parca tot mai goala. Si totusi, nimic nu imi lipsea. A treia zi deja nu mai eram nimic. O voce ma intreaba : « Unde e inima ta seaca acuma ? » Ah, vocea aia misterioasa era a mea. O recunosteam acuma. Ma uit in jur si descopar ca tot ce vad e corpul meu: copaci, pietre, nisip, iarba, insecte, cer, tot. Daca vrei sa-mi dai un nume ca sa termini povestea, ai putea sa-mi spui Iubire sau Libertate, dar deja numele nu prea mai conteaza.
E de-a dreptul inteleapta broasca mea, ma gandesc si nu mai sunt sigur daca mi-a vorbit cu glasul ei sau al meu. Uite-o, iar deseneaza un soare cu un leagan inauntru…Aparent, nimic nu s-a schimbat. Totul e ca inainte…Nu, s-a uitat la mine. Sigur nu mai e testoasa cu inima seaca ! Ar trebui sa schimb titlul povestii mele. Ia uite, mi-a dat mie carapacea ei. Multumesc. Sigur nu ti-e frig asa ? Titlul, da…Ma gandesc…Testoasa fara carapace…sau Testoasa care si-a gasit numele, dar crede ca nu mai conteaza…sau test…
Vreau sa fiu o mama (suficient de) buna
Tipareste acest articol
Pentru ca de cele mai multe ori, de-a lungul ei, viata mi-a fost legata de prezenta copiilor, nu pentru ca ii caut, ci pentru ca ma pomenesc cu ei in jurul meu, vin cu doua idei despre copii, nu neaparat noi, ci mai degraba emotionante, reamintite daca au fost cumva uitate.
Din relatia cu copiii sau uneori doar privind copiii, ai nostri sau ai altora, avem intr-adevar de invatat. De pilda, eu am invatat sa schiez in urma cu cativa ani, privind la copii de 4-6 ani care stiau deja sa schieze. Pareau sa stapaneasca partia cu miscari simple, clare pe care le executau parca cu incetinitorul, fara nicio graba si fara teama de a gresi sau esua; o cazatura e atat de naturala, luata ca atare, se ridica si porneste mai departe. Pentru adulti, acest sport este o foarte buna ocazie de a te pune in contact cu propriile temeri, de a-ti constientiza trairile in situatii limita si de a creste increderea in propria persoana. Sa vezi ce disperat e un adult cand sta sa cada! Privind acesti copii in plina desfasurare, imi parea ca ei au obtinut deja aceste calitati din relatia cu parintii, iar acum, prin sport, doar si le cultiva; de i-ar tine macar pe ei aceasta siguranta de sine, acest curaj sanatos, necontaminat de fricile altora. E atat de usor sa sadesti in sufletelul unui copil increderea sau frica: doar spunandu-i sau demonstrand prin propria atitudine. Si ce semeni acum, in prima parte a vietii lui, frica sau incredere, asta vei culege, vei vedea la copilasul tau in viitorul imediat sau indepartat. Da, uneori copilul pare ca ascuta numai de frica, toti stim asta macar din cateva experiente personale, muncim cu frica de sefi (nu e cazul meu, ai mei sunt OK), invatam de frica (nu la cursurile lui Adrian, se stie) – executia este garantata, cu efecte imediate, dar cu consecinte pozitive pe termen lung egale cu zero barat. Ca parinti, educatori, profesori suntem tentati sa folosim aceasta tehnica, adica sa bagam putin frica in ei sa stie cine e sefu’, in primul rand ca suntem familiarizati cu ea, este economica din punct de vedere energetic si cu efecte imediate; obtin din partea copilului un raspuns rapid (sa manance, sa se spele, sa se imbrace, sa se culce) – ca daca ar fii dupa el, ar fi gata maine. Cum sa faci un copil de 1 an jumate – 2 ani jumate sa inteleaga ca este momentul sa plecam de acasa pentru ca altfel ratam programarea la medic. Lui putin ii pasa, e in lumea lui de copil, iar joaca si explorarea sunt prioritatile lui acum. Atunci ce te impiedica sa intri pentru cateva minute in lumea lui si sa faci din misiunea ta (imbracatul, de ex.) un joc interesant pentru el. E simplu, capteaza-i atentia, fii partenerul lui de joc. Inainte de a apela la misteriosul si fortosul “bau-bau” sau alte substitute adaptate dupa vremurile noastre sau dupa imaginatia parintilor, vreau sa te intreb daca stii cat de greu ii scoti din minte unui copil teama de un personaj inexistent, un obiect sau persoana, de multe ori acea persoana fiind chiar unul dintre parinti. Pentru tine, ca parinte, au fost doar doua vorbe aruncate in criza de timp sau de nervi. Pe el, micutul, il urmaresc cuvintele tale, se transforma imediat in imagini, le viseaza, creaza in jurul lor tot felul de povesti. Spunandu-i de cateva ori, el traieste de fiecare data povestea, reactualizeaza teama cu o intensitate amplificata, ii va fi din ce in ce mai frica. Deja s-a format un pattern emotional, o matrice, un model de relationare si comportamental. Ei da, copilul face acum ce vrei tu si cand vrei tu, ce copil minunat, dar cu ce pret? Afara e vopsit gardul (ca tot sunt amatoare de proverbe) – adica face exact ce se cere, ce trebuie, inauntru-i leopardul – frica, pe care ulterior nu o va mai constientiza “nu mi-e frica de bau-bau”, dar va exista acolo si se va activa cand ti-e lumea mai draga (in pragul vreunui examen sau concurs? foarte posibil). Acesta devine un model actional: copilul, ulterior adultul va actiona sau nu va face nicio miscare – de frica.
In primii 2-3 ani de viata se traseaza harta emotionala a viitorului adult, iar autostrazile acestei harti interioare sunt conturate decisiv de relatia cu parintii.
Acum, stiind sau citind a mia oara ca viata copilasului tau este in mainile tale, te intreb ce fel de om vrei sa cresti? Tu alegi daca vrei sa fie un fricos cuminte si politicos sau un adult increzator in popriile posibilitati, curajos, indraznet. Acesta din urma este un fost copilas lasat sa exploreze, incurajat, asistat, caruia i s-a explicat cu rabdare, de mai multe ori daca a fost nevoie, pe aceeasi tema, un copil care a fost lasat sa-si traiasca propria copilarie in ritmul lui, un copil respectat (pai cum? nu el trebuie sa ma respecte pe mine – parca aud), un copil care a fost ascultat, atat in ceea ce are de comunicat cat mai ales spre satisfacerea nevoilor lui. In doua cuvinte, disponibilitate emotionala pentru propriul copil, adica sa ai timp si chef de el. Suna dur, stiu si parca il aud din nou pe profesorul Adian Nuta spunand la cursul de Psihologia cuplului: “Ca sa ii oferi copilului ,, lapte si miere” trebuie sa fii tu in primul rand fericita. Daca nu esti fericita, ii poti transmite copilului tau tristetile tale, frustrarile tale.” – Of… neverending story!
Sunt intrebata ocazional de viitoare mamici, ce anume trebuie sa stie o mama care doreste sa-si creasca armonios bebelusul inca din prima parte a vietii. Raspunsul este simplu si il voi sublinia in cele ce urmeaza.
Dupa ce s-a nascut bebelusul meu, m-am trezit asa, deodata ca stiu foarte multe despre rolul de mama si despre ce am de facut, doar privindu-l, fiind atenta la el (instinctul matern). El singur imi transmite prin miscari, gangurit, dar mai ales prin plansul de diferite tipuri, ce are nevoie: sa manance, sa fie schimbat de scutecele, sa fie luat in brate. Nimic complicat si nu e nici o filosofie, doar fiind receptiva la nevoile lui, fiind in prezenta, acolo, pentru el. Din pacate, fiind una din categoriile de persoane cu care lucrez, aud in continuare aproape zilnic aceeasi sintagma transmisa transgenerational, (mai ales de la soacra la nora – glumesc, dar nu-i de ras) “Nu-l iau in brate ca se invata asa!” Si cum nu ofer sfaturi decat daca mi se cer, nu pot decat sa privesc cu parere de rau pentru ca suntem inca aici cu aceste meme despre cresterea copilului si doar imi spun in sinea mea, acum si voua ce gandesc: cat crezi ca te va solicita copilul tau sa-l tii in brate? Probabil pana pe la 9 luni cand va incepe sa exploreze singurel mediul extins din jurul lui, mergand de-a busilea, hai sa zicem pana la un an, din ce in ce mai rar. E atat de greu pentru tine, mami, sa-i oferi acest gest cand are nevoie? E atat de greu sa raspunzi nevoilor lui, atunci cand iti cere, nu atunci cand crezi tu ca trebuie? Nu a zis nimeni ca e usor sa fii mama. Ia-o ca pe o investitie in propriul tau copil, cu scopul de a-l securiza emotional si a creste langa tine un omulet curajos si increzator in sine, in ceilalti si in mediu (adica optimist). Crezi ca merita si copilul tau? Atunci tine-ti copilul in brate atat cat are nevoie si el singur se va desprinde cand si-a facut “plinul” de afectiune si securitate.
Cand nu este tinut suficient in brate sau daca desprinderea de mama se face fortat sau brusc, fara ca micutul sa fie pregatit pentru asta, copilul traieste sentimentul de insecuritate, de abandon (tradus mai tarziu in teama de a fi parasit). Chiar daca bebelusul nu s-a despartit efectiv de mama, dar nici nu a beneficiat de imbratisarea sa, reactia copilului (fara a insista asupra acestor reactii si consecinte, descrise pe larg in teoria atasamentului) este urmatoarea: plange dupa mama, o cauta tot timpul, ii solicita sa fie luat in brate, ii cauta prezenta si incearca sa-i capteze atentia prin tot felul de metode (unele foarte neplacute, sparge paharul, strica, se imbolnaveste), se tine dupa ea (se tine dupa fusta mamei), va alerga dupa ea mult timp de acum si dupa cum ti-ai dat seama, va fi trecut de mult de varsta de un an, devenind un mic cersetor de iubire.
Daca lucrurile au decurs bine si a primit atat cat a avut nevoie, pe la un an, copilul se va detasa singur, descoperind alternative pentru compania securizanta a mamei sau va fi ocupat cu explorarea mediului din ce in ce mai extins. Se va intoarce din cand in cand in bratele tale, pentru a se simti in siguranta, apoi din ce in ce mai rar, cand este obosit si il dor piciorusele. Iti vei mai dori poate tu sa-l mai tii, mai prinde-l daca poti, el este deja ocupat cu altele. Se va intoarce uneori si se va cuibari la tine in brate doar pentru a-ti arata cat de mult o iubeste pe mami, nu in public, “acum sunt mare, am 3 ani jumate!”
- Mami… – il vad cum se opreste in dreptul usii, tragand cu ochiul la mine, ca si cand ar vrea sa-mi spuna ceva, dar nu stie cum.
- Ce s-a intamplat, puiule? Ai facut o prostioara?
- Da…Una mica-mica-mica!
- Hai sa vedem! – in timp ce se juca la baie cu apa, au sarit cativa stropi pe arsenalul meu de cosmetice. Ai dreptate, chiar ca-i mica!
rapsodie
Tipareste acest articol
Articol scris de Sorina Sovagau
Atunci cand vor fi intrebati care imi este pretul, cei ce m-au vazut cocotata pe raft vor raspunde rapid si fara greseala: inghetata de vanilie si orice episod/minut/secunda din “M.A.S.H.” in care apare Hawkeye Pierce (sa ne intelegem: pret de cumparare – si la mine, din gasca fiind, functionand acelasi principiu universal de sporire sigura a averii: sa cumperi o femeie cu cat face si s-o vinzi cu cat pretinde ca face).
Alan Alda, carevasazica.
Actor de teatru si film, scenarist, regizor, amfitrion al documentarului-serial “Scientific American Frontiers”, premii Emmy, Golden Globe, People’s Choice, “M.A.S.H.”, “The West Wing”, “Same time, next year”.
Are mai putina importanta acum faptul ca, fizic, Alan Alda seamana suficient de intens cu cei doi barbati care mi-au marcat copilaria: primul baiat de care m-am indragostit si primul barbat de care am fugit (de fapt, are exact atata importanta cata pot si vreau sa-i ofer si exact atata valoare cata am dreptul, in afara contextului istoriei de viata, sa-i atribui). Poate fi insa relevant ca il vedeam intotdeauna pe Alan in spatele lui Hawkeye (ceea ce ar putea insemna, pentru unii, ca nu si-a facut bine treaba, iar pentru altii, ca si-a depasit conditia) si ca, in clickuri de viitorimi trecatoare, citeam deja din cartile de memorii pe care avea sa le scrie. (Nu pentru ca m-ar duce mintea prea mult sau prea sus, ci pentru ca, in forma ei neancestrala, desfasurarea existentelor noastre este enervant de previzibila.)
“Sa nu-ti impaiezi niciodata cainele” e titlul uneia dintre carti (“si alte lucruri pe care le-am invatat in viata”).
Intr-o zi, Rapsodie (caci despre acest cocker mare si negru facem vorbire), a mierlit-o, bietul, din mult prea multe resturi de mancare chinezeasca. Pierdere grea pentru copilul de-atunci, muncite scheme de actiune ale tatalui pentru interiorizarea cat mai usoara a intamplarii de moarte de catre copil, efort sustinut si conjugat de a pastra, intr-o memorie de impietrita durata ceea ce, foarte evident, era deja rapus. “Sa-l impaiem.”, a zis tatal. “Sa-l impaiem.”, a zis si copilul. “Duceti-va naibii cu foarfecele astea de-aici!”, ar fi zis Rapsodie, de-ar fi putut. “Ce expresie avea de obicei?”, a intrebat, plin de profesionalism, profesionistul. “La dracu’!”, cred c-a spus copilul (desigur, Alan nu si-a fi permis o astfel de neonoranta exprimare), “Ce expresie? Care expresie? Nu sunt toti cainii la fel?!” (L-am fi contrazis, de l-am fi auzit, si i-am fi raspuns ca nu, unii caini se expresioneaza in javre.) Copilul nu gresea. Ce expresie am eu? Ce expresie ai tu? Ce tuşă emotionala are un caine? Da’ Lio Liolescu, fortificata mea broasca testoasa? Sa fim seriosi: in viata, mai merge sa azvarli cu metafore, nuante si plasticitati, dupa moarte insa, maniera nu ramane altfel decat generica si reductionista: “a fost om, a fost porc, a fost floare”. Eventual, pentru cei mai inzestrati dintre noi, precum kawkeye-ul Alan, intr-un efort mai degraba destoinic decat necesar, concretizarea silnica poate deveni: “Dragut. A fost un caine dragut.”
Asa ca expresia raposatului latrator a fost impietrita de taxidermist alaturi de plusul de valoare adaugata ce face onoare oricarui mestesugar, iar Rapsodie, dupa vreo sase saptamani de lucru dermoplastic, a ajuns o foarte teapana si jupuita piele, cu o expresie improprie care-i desfigura, vitriolic, intreaga amintire si care, secunda dupa secunda, solicita atentia si incordarea reconstructiva a viului privitor de mult caine iubitor. (As face precizarea ca in tot acest timp, copilul nu-l uitase, dar nici nu se mai gandea la el zilnic.) Sa te lupti, ramas in viata fiind, cu o parodie de rapsodie, asta da provocare, sa constati ca disparitia cuiva e mai putin dramatica decat recuperarea veridicei pierderi, asta da adevar, sa realizezi – fortat de propria alegere – ca lucrurile nu mai pot fi niciodata asa cum au fost si ca, pana la urma, nici nu se cuvine, asta da victorie, sa recunosti ca orice stradanie voluntara de a pastra ceva ce nu mai este face ca totul sa se descompuna si mai mult, asta da infrangere. Este, zice Alan, “ceea ce se intampla in viata cand ramai atasat de orice clipa de viata mai mult decat doreste acea clipa. Memoria poate fi un fel de taxidermie mintala, care se agata de prezent dupa ce acesta a devenit trecut.”
Asa ca fiti practici si luati-va broaste. Intr-un fel, sunt deja impaiate si, cel putin teoretic, au ambitia de a va dovedi.
Adevărul este că nu îmi place de tine!
Tipareste acest articol
Mentalitatea populară susţine că una dintre cele mai superficiale, dar totuşi eficace şi dificil de contracarat scuze, imediat după “sunt bine, mulţumesc”, este “nu am timp”. Relaxaţi-vă, aceasta nu este încă o peroraţie despre “timp”, Einstein, McTaggart sau prezentism şi cum previne el “să nu se întâmple totul dintr-o dată” sau că de fapt nu există timp şi că aparenţa ordinii temporale a lumii este pur si simplu o aparenţă, iar timpul însuşi este ideal, şi nu real. Citatul de mai sus, aparţinând lui Wheeler, amicul lui Oppenheimer (creatorul bombei atomice) continuă spunând că “spaţiul este cel care preîntâmpină orice ar putea să mi se întâmple”. De aceea, sarcasticii şi ironicii îşi crează un spaţiu de unde pot critica, judeca, ironiza şi causticiza în pas de voie, ca să preîntâmpine orice ar putea să li se întâmple, cum ar fi viaţa reală, ci nu cea de după. Sau cum zic unii entuziaşti, Viaţa cu V mare, însă trăită în mod delegat prin cărţi şi vieţile şi poveştile altora. Mă refer, evident, la mine. Citeste mai mult »
Viata (nu) este o fantana.
Tipareste acest articol
Un american voia sa afle secretul vietii, ce e viata adica. Stinge lumina, inchide usile si pleaca. Auzise el ca undeva, cocotat pe un munte, isi ducea traiul un om care avea raspunsul la marea intrebare. Merge omul nostru, trece de sapte ape, sapte vai, sapte tari si sapte vanturi si ajunge la omul cu raspunsul. -Ce e viata ? intreaba americanul. -Viata este o fantana. - Asta-i tot ? Eu renunt la toate, sting lumina, inchid usile, trec de sapte vai si sapte ape, sapte tari si sapte vanturi, ca sa-mi spui tu ca viata este o fantana ? – Bine, viata nu este o fantana.
sarac lipit pamantului, habauc si, de asemenea, bleg, caut femeie atragatoare
Tipareste acest articol
Stramosii nostri de acum o suta sau cinci sute de mii de ani traiesc inauntrul nostru, scriam ieri si nu au decat doua obiective:
- sa supravietuiasca
- sa se reproduca
Creierele noastre au evoluat pentru a raspunde acestor imperative biologice, nu pentru a intelege distributivitatea implicatiei fata de Citeste mai mult »
unele lucruri incredibile despre cosmetica, fitness si armasari-putere
Tipareste acest articol
Ai auzit cumva de Jared Diamond? Este biolog si geograf la UCLA. Una dintre cartile lui, The Third Chimpanzee (1992) a primit premiul Marii Britanii pentru carte de stiinta. Nu e o carte prea optimista pentru creationisti deoarece arata cum noi, oamenii, suntem din punct de vedere genetic mai aproape de doua specii de cimpanzei (trebuie neaparat sa amintesc numele uneia: Pan troglodytes) decat sunt acestea de alte maimute. Daca te gandesti la arborele Vietii, noi si cele doua specii de cimpanzei (de aici titlul cartii) suntem pe o ramura in Citeste mai mult »
Dreptul de A FI
Tipareste acest articol
Dreptul de A FI o entitate de sine stătătoare, adică autonomă
Dreptul de A FI diferit de ceilalţi cu o identitate de sine delimitată
Dreptul de A FI intr-un „loc” (într-un grup profesional, organizaţie, relaţie, parteneriate, context social) şi afirma propria identitate.
Când îţi este negat acest drept, îţi rămâne strâmbul, polaritatea dreptului. Se poate întâmpla să intri în viaţă cu strâmbul. Strâmbul de A FI. Poţi fi, poţi trăi, dar într-un mod strâmb.
Dreptul de a fi sau de a trăi este un fel de program care îţi este încărcat în copilărie şi adolescenţă. Iar, ulterior, acest program se actualizează cu noi experienţe care îl structurează şi aprofundează. Adult fiind, acest program îţi oferă posibilitatea de a-ţi lua sau ocupa un LOC în lume.
Dreptul de a fi se fundamentează pe sentimentul acceptării şi încrederii din partea părinţilor. În perioada adolescenţei dreptul de a fi şi de a ocupa un loc în lume este îndeosebi legat de sprijinul şi validarea unui bărbat aflat în rol patern. Exerciţiul dreptului de a fi începe în copilărie şi se continuă în viaţa adultă.
A lua în posesie spaţiul este fundamental pentru supravieţuirea oricărui individ. Orice animal procedează în acest fel odată ce îşi părăseşte familia. Dreptul de a fi se construieşte din momentul alăptarii. Puiul care nu reuşeşte să-şi facă loc şi să sugă suficient pentru nevoile lui nu va supravieţui. Cine nu-şi face loc, moare. Natura are o indiferenţă crudă dacă vrei în această privinţă. Fără un teritoriu, adică fără resurse, nimeni nu supravieţuieşte.
La un om sentimentul afirmării de sine este experienţa subiectivă a ocupării spaţiului. Când spun spaţiu mă refer la orice context chiar şi temporar în care cineva se afirmă. Iar afirmarea de sine nu înseamnă atitudine dominatoare şi nici realizări sociale, materiale, profesionale. Acestea sunt rezultatele ca urmare a ocupării cu succes a unui spaţiu în diferitele planuri ale vieţii. Afirmarea presupune să te exprimi aşa cum eşti în relaţia cu un altul ori într-un grup fără teama paralizantă de a fi judecat, acuzat sau refuzat. Afirmarea de sine şi ocuparea spaţiului relaţional presupune curaj. Ceea ce nu e totuna cu a nu-ţi fi teamă. Afirmarea identităţii implică confruntarea cu anxietatea. O confruntare care poate fi anevoioasă, dificilă ori mai uşoară în funcţie de programul iniţial al dreptului de a fi. Sprijinul şi încrederea oferite pe o bază constantă în perioadele critice ale creşterii din partea părinţilor asigură resursele emoţionale şi intelectuale pentru o confruntare cu succes. În acest fel, un adult se afirmă şi îşi ocupă un loc în realitate, deoarece are rădăcini solide în spaţiul psihologic familial. Acesta ar fi, mai degrabă, un caz ideal foarte rar întâlnit sau excepţia care confirmă regula – negarea sau sabotarea dreptului de a fi şi crearea unui fel strâmb de a fi – ca experienţe subiective frecvente fiind aroganţa, sentimentul superiorităţii, narcisismul, atitudinea tiranică sau sentimentul neîmplinirii, crize existenţiale, devalorizare şi stimă de sine scăzută, revoltă, lipsă de sens şi stări depresive.
Afirmarea de sine presupune existenţa unui sine. Acest sine este modelat în cadrul familiei, la şcoală şi în grupul de prieteni. Afirmarea acestui sine în lume îşi are drive-ul în instinctul de supravieţuire. Cu alte cuvinte, fără agresivitate (de fapt, cu o agresivitate blocată, raţionalizată, negată ori reprimată) un om nu poate supravieţui şi nici nu se va afirma pe sine. Identitatea de sine şi locul ocupat în lume sunt strâns legate. Nu există una fără alta. Identitatea unui om se reflectă în locul ocupat şi rolurile asumate în viaţa sa. Fără roluri asumate există cel mult o identitate fragilă, insuficient conturată – caracteristică a perioadei de adolescenţă. Asumarea unui rol implică semnarea unui „contract” cu drepturi şi obligaţii în privinţa unui aspect al propriei vieţii. Vei răspunde pentru consecinţele propriilor tale acţiuni de nerespectare ale „clauzelor contractuale”. În acest caz vinovaţii dispar ca prin farmec, tu fiind singurul responsabil în ceea ce te priveşte. Aşa debutează maturizarea personală – cu asumarea unui rol, adică cu exercitarea dreptului de a fi în lume. Iar în această lume, nu există drepturi fără obligaţii decât în copilărie. Dreptul de a fi atrage implicit respectarea obligaţiei de a răspunde pentru propriile fapte. Dacă, de exemplu, îţi asumi rolul de trainer, cauţi să înveţi (constant), astfel încât ceea ce tu predai să fie cât mai uşor asimilat de studenţii tăi. Unul din criteriile reuşitei tale constă în succesul cu care studenţii tăi aplică în viaţa lor profesională sau personală ceea ce au primit de la tine. Parte din insuccesul lor este şi eşecul tău. În această privinţă, mulţi traineri cred că admiraţia, zâmbetele, bunăvoinţa şi feedbackurile apreciative de la final reprezintă un succes al programului.
Nu poţi avea un loc într-o relaţie de cuplu fără o identitate bine delimitată. Dacă partenerul ocupă acelaşi loc cu al tău se numeşte fuziune. Locul tău într-o relaţie este creat prin afirmarea propriei identităţi diferită şi delimitată de identitatea partenerului. Cele două locuri sau spaţii psihologice se pot intersecta, dar nu suprapune. Fără afirmarea în spaţiul relaţional creat de întâlnire nu este posibilă asumarea unui rol de partener de cuplu. De altfel, este un principiu valabil în orice fel de relaţie umană, nu doar în cupluri.
Exercitarea dreptului de a fi reprezintă responsabilitatea fundamentală a fiecăruia. Este un exerciţiu dificil, deoarece presupune confruntări repetate şi de multe ori cu cei de care eşti ataşat emoţional. Implică acţiuni de diferenţiere, delimitare şi desprinderi ori separări psihologice. Fuga sau evadarea în alt spaţiu fizic (de ex, mutarea în altă locuinţă, ţară, organizaţie) sau în grupuri spiritual-religioase fără confruntări şi separare psihologică nu sunt alternative viabile când cauţi să creezi armonie în destinul tău. Viaţa are partea ei de umbră – strâmbă în curgerea ei. Experienţa confruntării este parte din viaţă şi dintr-un destin personal asumat. A nu se evita.
atentie, meme periculoase pe blog!
Tipareste acest articol
Cel mai citit articol din luna august, lider detasat, conform Google Analytics, a fost „Cea mai frumoasa idee din toate timpurile”(si pentru ca l-am publicat de 2 ori desi s-a instalat pe primul loc dupa o singura numaratoare). Sunt incantat! Ma bucur ca o teorie incredibil de simpla, apta sa explice complexitatea practic infinita a vietii, a atras un asemenea interes. Evident ca nu am niciun merit, toti trebuie sa ne inclinam in fata lui Darwin, primul om din lume caruia i-a trecut prin cap ideea ca ordinea pe care o putem remarca in natura a aparut Citeste mai mult »