te rog, nu-mi pune astazi saliva pe fata!

Au nevoie copiii sa fie imbratisati? Oho, inepuizabila! Au nevoie sa se cuibareasca in bratele cuiva? Cu siguranta! Au nevoie sa fie mangaiati? Desigur! Pe scurt, au nevoie de afectiune fizica? In mod hotarat DA! Insa au nevoie in termenii lor. Adica au nevoie sa le fie respectate corpurile si sa fie atinsi cu dragoste nu cand vor adultii din jurul lor ci atunci cand simt ei aceasta necesitate interna. Si, atentie, nu o simt tot timpul.

Mult prea des corpul unui copil este „violat” de parinti sau rude care il pupa, il gadila, il smotocesc sau il sufoca de-a binelea cu imbratisari. Stimati adulti, cumparati-va o pisica sau un caine! (sau si animalele au drepturi similare?). Multor copii nu le plac saruturile (saliva altuia pe obrazul lor) iar unii cu o natura mai senzitiva tolereaza foarte greu atingerile dincolo de un prag atins relativ usor.

Ce invata un copil dintr-o astfel de interactiune? Ca „teritoriul lui corporal” nu este suficient de important pentru a fi respectat si ca dragostea poate fi impusa cu forta. El creste si devine un adult care intra in relatii apropiate in baza aceluiasi model disfunctional sau se apara de el, retroactiv, refuzand intimitatea dupa care tanjeste in secret. Pentru ca este mai mic un copil nu este o fiinta cu mai putine drepturi. Cand bunica il intreaba mieros „Si acum (la plecare) cine primeste un pupic?” copilul sanatos se va simti liber sa spuna „Nimeni” (hihi!), daca nu doreste asta. Din pacate parintii detin periculoasa arma a culpabilizarii si nu ezita sa o foloseasca. Insa ce fel de dragoste este aceea oferita din frica? Nu e dragoste, normal. Sunt primele scene din uriasul teatru social.

Acesta nu e un articol scris de un om care se teme de imbratisari. Dimpotriva! Cred ca niciun copil nu este prea mare pentru a fi strans la piept si cred ca adultii au nevoie si ei de atingere, toata viata. Doar ca oamenii nu sunt standardizati, prin urmare nevoile lor de contact fizic sunt diferite si merita respectate. Nu vad de ce copiii ar trebui tratati diferit. Atingerea iubitoare este un mijloc foarte puternic de a-i transmite dragostea, deci de a-l securiza, doar ca asta nu inseamna sa nu tii cont de intensitatea nevoii lui sau de limitele lui de acceptare. Tu cum te-ai simti daca un urias ar veni acum la tine, te-ar ridica din fata computerului cu o singura mana si ti-ar lipi doua buze imense in zona cervicala? (unii parinti au zone de interes genitalizate, pregatind, nestiutori, terenul pentru bizarerii sexuale adulte).

Copiii au nevoie de atingeri, dincolo de orice indoiala. Bebelusii mor daca nu sunt tinuti in brate (vezi faimosul studiu Spitz). Insa nu toti copiii resimt la fel atingerea si cu siguranta vor sa o primeasca atunci cand au nevoie ei, nu cand au nevoie parintii sa o ofere (motanul, da?). In momente de criza este crucial pentru un copil sa fie tinut in brate sau tinut de mana. Va simti astfel ca nu e singur si va integra pierderea prin care Viata il provoaca la crestere. Insa copiii nu sunt tot timpul in criza. Cel mai adesea sunt veseli si fericiti. Emana o energie pe care multi adulti o doresc sau doar si-o reprezinta nostalgic. Vin ei catre tine si te ating. Uneori se urca pe tine (viitori alpinisti, probabil). Bucura-te! Viata  se auto-sarbatoreste. Inainte de a merge tu catre ei, fii atent! Observa-i privirea. E posibil, uneori, sa citesti: „Nu acum, mamaie. Poate mai tarziu.”

Tipareste acest articol Tipareste acest articol

Comentarii oprite.