Subordin: Serpentes

Pe repede inapoi, 200.000 de ani. Timpuri ancestrale, pericole numeroase. Unde esti in siguranta? In pestera, desigur! Insa papa bun unde este? In afara pesterii! Ok, deci ce trebuie sa faci? (daca vrei sa supravietuiesti si, crede-ma, vrei foarte tare sa supravietuiesti)

Trebuie sa iesi din zona de siguranta si sa-ti infrunti frica!

Daca vei reusi vei gasi o nuca, o banana, o zmeura, ceva si iti asiguri necesarul de calorii astfel incat sa faci o calatorie similara si maine. Dar trebuie sa iesi din ascunzatoare! Da, este cald si bine insa doar atat: papica este afara, de-a valma cu pradatorii (adica si tu esti papa bun pentru cineva:intr-un studiu minunat, copiii din Chicago au declarat ca se tem cel mai tare de lei si tigri, desi respectivele patrupede circula destul de rar prin statul Illinois)

Fricile primitive sunt adaptari.

Asta inseamna ca au fost selectate evolutionist deoarece s-au dovedit avantajoase („care leu, fratioare, daca vine unul spre mine il fac bucatele numai din priviri!”-acest stramos foarte increzator nu a mai apucat sa-si transmita genele mai departe, avand nesansa intalnirii cu un leu rezistent la razele de lumina lansate din ochi). Si, odata cu ele, au fost selectate si metode de a gestiona frica (altfel nimeni nu ar fi iesit din pestera iar noi n-am fi avut aceasta conversatie sofisticata despre chestii arhaice).

Exemple de metode? Sunt usor de dat: ce spui de ideea de a iesi din pestera insotit de cineva? (sau, si mai bine, intr-un grup) Dar de ideea de a nu pleca la vanatoare cu mana goala? Poate si trasul cu ochiul la inovatiile din pestera vecina ar fi putut fi de folos (in termenii modernitatii, transfer de know-how, atent supravegheat de serviciile secrete)

A mers! Hominizii au supravietuit, au mancat rezonabil, au avut orgasm si, ulterior, copii si ne-au permis noua, oamenilor mileniului 3, sa existam (si sa stam, ore in sir, cu ochii la un ecran). La pachet cu genele lor au ajuns si fricile lor! Continua sa ne fie teama de serpi desi nu am vazut niciodata serpi (in Irlanda nu exista serpi), de paienjeni desi micutele vietuitoare care-si tes panzele prin colturile casei sunt inofensive si de marii pradatori, evident, daca se intampla sa circulam des prin savana africana.

Pe de alta parte, copii fiind, nu ne este teama sa introducem degetele in priza si, cu ajutorul unui parinte pasioant de vanatoare, sa ne jucam inocenti cu o pusca incarcata. Pentru a ne teme de aceste lucruri este necesar sa avem o experienta neplacuta cu ele, sau, si mai bine, altii sa aiba o astfel de experienta iar cunoasterea respectiva sa ne fie transmisa si noua. Cu toate acestea, copiii nostri, la randul lor, vor fi foarte dornici sa experimenteze viata la 220 de volti. De ce? Pentru ca au aceleasi gene ca si noi iar aceste gene nu construiesc proteine care sa intre in componenta unor circuite neurale care sa le spuna „Prize electrice, pericol! Indeparteaza-te!”

Ei vor continua sa se teama de serpi si de intuneric (te rog, daca prichindelul tau plange sfasietor pentru ca s-a descoperit singur in camera alaturata, in intuneric, du-te la el si calmeaza-l, crede-ma, Watson a gresit grav cand i-a sfatuit pe parinti sa-si lase copiii sa planga pentru a nu le consolida comportamentul recompensandu-i cu atentia lor!). Genele nu se schimba de la o generatie la alta. Dar mediile se schimba acum cu o viteza uluitoare.

In 1973, cand a avut loc prima convorbire cu ajutorul unui telefon mobil (multumesc, domnule Martin Cooper!), respectiva unealta cantarea mai mult de un kilogram. Ai fi dispus, in zilele noastre, sa cari dupa tine un iPhone 5 de un kg? Probabil ca nu si nici nu e cazul. In doar 40 de ani s-a ajuns la o greutate de 130 de grame si 10 ore de convorbiri in 2G (primul telefon avea o durata de viata a bateriei de 20 de minute).

Medii noi, aceleasi gene. Imposibil sa te plictisesti! (daca semanam) Si numeroase comportamente controlate de nevoi si frici primitive, uneori comice sau fascinante prin stupiditatea lor, alteori toxice si distructive. Si as mai avea cate ceva de adaugat dar am auzit un fosnet, daca nu cumva un sasait, sub pat.

J Genet Psychol. 1965 Jun;106:265-77, What Children Fear, Maurer A.

P.S Nu-i asa ca incepi sa intelegi psihologia evolutionista?

Tipareste acest articol Tipareste acest articol

Comentarii oprite.