Definiţia mea
Termenul de “sincronicitate” a fost introdus de psihiatrul elvetian Carl Gustav Jung in 1952, într-o carte scrisa impreuna cu fizicianul Wolfgang Pauli: ”The interpretation and Nature of the Psyche” (cu mai bine de 20 de ani in urma,Pauli,un savant cu o minte sclipitoare si o agresivitate pe masura, devastat de moartea prin otravire a mamei lui si cazut binisor in patima alcoolului, devenise pacientul lui Jung). Textual, definitia sincronicitatii din acesta carte suna asa: “coincidenta in timp a doua sau mai multe evenimente nelegate cauzal dar care au acelasi inteles”. Cu alte cuvinte, exista ceva mai profund decat legile stiintei care asaza evenimentele in tipare cu sens, fara ca evenimentele sa fie conectate cauzal unele de altele. Si mai simplu spus, sincronicitatile sunt coincidente semnificative.
Evident, Jung nu a inventat nimic. El a gasit un nume frumos pentru fenomene care se petrec dintotdeauna si a indraznit sa-si riste prestigiul profesional scriind despre ele (nu a riscat mult: cand a publicat eseul despre sincronicitate avea deja 77 de ani)
Eu sunt inclinat sa vad sincronicitatile un pic diferit. Iata proprietatile pe care le atribui unei coincidente pentru a fi sincronicitate (mai intai le prezint succint apoi le analizez pe larg).
O sincronicitate este:
1. O întâlnire între un eveniment (fapt) interior şi un eveniment exterior (înţeleg prin “eveniment exterior” obiecte, persoane, situaţii, procese, fenomene).
2. O experienţă ce implică o trăire emoţională, trăire ce poate varia, pe un continuum, de la “foarte slabă” la “foarte intensă”; trăirea este ceea ce acordă semnificaţie experienţei.
O sincronicitate nu este o simplă coincidenţă, ci evenimentele (interior, respectiv exterior) care se produc simultan:
3. Sunt legate între ele, dar nu în mod cauzal.
Prin urmare, o sincronicitate înseamnă: coincidenţă + legături + trăire emoţională.
Definiţia lui Jung este mai restrictivă. El are în vedere stări subiective mai degrabă profunde, de natură a schimba într-un mod relativ puternic personalitatea, comportamentul, convingerile, atitudinea celui care traversează o experienţă sincronistică. În opinia mea, există şi sincronicităţi mai modeste, adică semnificative într-un grad mai redus. Aceste sincronicităţi nu sunt nici colosale ca impact, dar nici complet lipsite de importanţă.
De exemplu, dacă merg pe stradă, preocupat de cât ar putea fi ceasul, iar din sens opus vin două persoane purtând o conversaţie animată, una dintre ele spunând exact în dreptul meu “hei, trebuie să ne grăbim, este deja 7 şi jumătate”, aceasta este o sincronicitate de intensitate modestă. Era important pentru mine să aflu cât e ceasul, dar nu era o chestiune de viaţă şi de moarte. În plus, aveam o serie de posibilităţi de a afla răspunsul (de exemplu, puteam să scot telefonul mobil şi să-l deschid – da, îl ţin mai tot timpul închis). Evenimentul interior este nevoia mea de cunoaştere, evenimentul exterior este replica trecătorului necunoscut. Aceste evenimente sunt în mod evident legate între ele, numai că nu ştiu cum. Dacă l-aş fi oprit şi aş fi întrebat cât este ceasul, primind un răspuns, cele două evenimente ar fi fost, de asemenea, legate, doar că legătura era acum cauzală (eu întreb, tu răspunzi). Nu ştiu ce l-a făcut pe celălalt să spună exact in dreptul meu cât e ceasul. Nu mă uitam insistent la ceasul lui, nici nu am o figură expresivă, pe care se pot citi întrebările simple ale vieţii. (Sau am? Şi atunci de ce nu îmi spune nimeni ce este timpul?)
Mai există un sens în care mă diferenţiez de Jung, propunând o definiţie mai extinsă. Pentru Jung, sincronicităţile au mai mereu un conţinut simbolic, adică trimit spre o realitate aflată dincolo de conştiinţa noastră, o realitate pe punctul de a fi deblocată sau în curs de manifestare.
Este adevărat, unele sincronicităţi ne conectează la dinamicile noastre secrete, ne pun în contact cu aspectele nebănuite sau neglijate ale propriului suflet sau ne orientează către adevăratele noastre obiective. Dar acesta nu este un motiv pentru a exclude “celelalte” sincronicităţi. Există şi sincronicităţi mai informative sau practice, precum cea din exemplul precedent. Ele nu ne schimbă radical viaţa, uneori o fac mai confortabilă, dar întotdeauna presupun intervenţia principiului acauzal, adică o legătură invizibilă între evenimente.
Când eu mă gândesc, în sinea mea, la un lucru, şi exact atunci tu îl rosteşti (de exemplu: “cât de frumos e cerul În seara asta!” ), aceasta este tot o sincronicitate. Privită din altă perspectivă, a transmiterii gândului, o putem numi experienţă telepatică. Nu contează. Ea întruneşte cele trei condiţii ale experienţei sincronistice. Presupune simultaneitatea a două evenimente legate între ele, unul intern (gândul meu), altul extern (propoziţia rostită de tine), şi conţine o trăire emoţională (o usoara uimire).
Aşa cum le definesc eu, sincronicităţile pot avea o natură simbolică, adesea suficient de profundă pentru a medita la ea zile sau luni în şir, după cum se pot apropia, în alte cazuri, de statutul de semn, astfel încât să indice, fără ambiguităţi, ceva definit clar, recogniscibil (de exemplu, ora exactă).
În stărşit, pentru unii autori sincronicităţile mai au ceva definitoriu, anume faptul că se petrec în momente cruciale din viaţa noastră, genul acela de situaţii în care trebuie să “o luăm la stânga sau la dreapta”, pasul pe loc fiind doar o opţiune nevrotică. Nu găsesc necesară această îngustare a sferei de aplicare a experienţelor sincronistice.
Probabil această caracteristică a fost inspirată tot de Jung, care şi-a adunat dovezile din practica lui terapeutică (ori, după cum se ştie, oamenii nu intră în psihoterapie în căutare de divertisment). Deşi uneori sincronicităţile sunt asociate cu un anumit dramatism, alteori n-au nimic tulburător sau intens, în afară, firesc, de legătura aceea misterioasă dintre evenimente.
Nu am introdus, de aceea, această caracteristică a schimbărilor importante în definiţia sincronicităţilor. Un alt motiv pentru care nu am făcut asta este că vreau să-i dau experienţei sincronistice un caracter de normalitate. Nu trebuie să fii un mare maestru spiritual, un individ care nu ştie ce să mai facă pentru a-şi echilibra viaţa sau o persoană care crede că dragostea e o ficţiune, deoarece ea nu o poate experimenta. Sincronicităţile se produc şi atunci când viaţa ta curge pe un făgaş pe care îl apreciezi, când eşti liniştit şi împăcat cu tine însuţi.
Mai mult decât atât, cred că pe măsură ce un om devine mai integrat, sincronicităţile din viaţa lui se înmulţesc (revin cu amănunte). Prefer să fiu economicos (briciul lui Occam) şi să nu introduc în definiţia sincronicităţii elemente care nu sunt absolut necesare.
Conexiunea acauzală este de primă importanţă pentru sincronicitate. E greu de imaginat cum cineva focalizat pe o nevoie interioară, aşteptând sau dorindu-şi cu intensitate ceva, sperând sau având pur şi simplu un vis poate genera, chiar şi inconştient, o înşiruire de evenimente exact în ordinea necesară pentru a se ajunge la un anumit rezultat, satisfăcător pentru condiţiile lăuntrice.
Cum anume un aspect interior al personalităţii, un factor psihologic, oricât de încărcat sau tensionat, poate interacţiona cu realitatea exterioară, uneori deplasându-se la sute sau mii de kilometri distanţă? Cum e posibil ca realitatea interioară să circule sau să se “reverse” în exterior, modelând obiecte şi procese cât se poate de materiale? În termenii viziunii clasice asupra lumii, acest lucru este absolut imposibil.
Acum câţiva ani, o persoană pe care o întâlnisem de 2-3 ori în context profesional şi cu care nu păstrasem nicio legătură, mi-a trimis, nitam-nisam, o traducere din pedagogul de origine bulgară Omraam Mikhael AYvanhov. Era o traducere pe 32 de pagini A4 a cărţii “De la om la Dumnezeu”, Generoasa mea corespondentă nu ştia, probabil, de traducerea aceleiaşi cărţi, existentă deja pe piaţa românească (Editura Prosveta). M-am trezit astfel cu două traduceri ale unei lucrări ce trata problema sefiroţilor şi ierarhiilor îngereşti.
Însă nu aici rezidă caracterul spectaculos al întâmplării. Pe vremea aceea, în perioada în care am primit plicul sau, mai bine zis, mi-a fost lăsat la Centrul de Dezvoltare Personală, Consiliere şi Psihoterapie Experienţială al Universităţii Bucureşti, unde lucrez, eram foarte preocupat de gândirea şi învăţăturile lui AYvanhov. Comandasem din străinătate aproape toate cele 32 de volume din colecţia “Opere Complete” (când mă interesează ceva, nu mai contează banii).
Din punct de vedere practic, deci, traducerea primită nu mă ajuta deloc. Insă din punct de vedere subiectiv, emoţional, era ca şi cum AYvanhov însuşi, mişcat de pasiunea mea investigativă, a dorit să îmi dea un semn. Primirea acestui plic, venit în absenţa unei solicitări, de la o persoană despre care nu mai ştiam nimic, a coincis cu explorările mele în filozofia, concepţiile şi metodele de lucru ale maestrului bulgar. În mod cert, o coincidenţă semnificativă. Cumva, din plicul acela imens, AYvanhov îmi zâmbea poznaş, învăţându-mă, încă o dată, despre legile de funcţionare ale acestui Univers magic.
Există, din fericire, în perimetrul ştiinţei, o altă viziune asupra realităţii, viziunea cuantică. În termenii acestei noi viziuni, holiste, experienţele sincronistice dobândesc un caracter inteligibil. Principiul cauzalităţii este, într-adevăr, abolit, dar nu definitiv. Cauzalitatea locală îşi descoperă sora de mult uitată, cauzalitatea nonlocală. Lumea începe să fie descrisă ca o totalitate indivizibilă. Întregul are părţi diferenţiate, negreşit, dar comportamentul acestora nu este aleator, deşi pare adesea astfel, ci este organizat chiar de întreg. Aflat pretutindeni şi nicăieri, întregul sau, altfel spus, desăvârşita ţesătură cosmică, îşi manifestă sau îşi desfăşoară potenţialul, cu graţie sau cu violenţă, în moduri comprehensibile sau în feluri care depăşesc, uimesc sau şochează gândirea umană.
Sincronicităţile, în calitatea lor de structuri unitare de evenimente, fac transparent, din când în când, acest fundal misterios din care s-au născut, de asemenea, simbolismul religios, superstiţiile, folclorul şi structurile mitice din toate culturile lumii. Numită Conştiinţă Cosmică, Dumnezeu sau Inteligenţă Atotpătrunzătoare, în zona religiei şi spiritualităţii, sau Vid Cuantic, Nimic, Reţea infinită de interconexiuni dinamice, în perimetrul atât de intrigant al ştiinţelor de frontieră, fundamentul tuturor lucrurilor continuă, imperturbabil, să îşi descopere natura uluitoare, inclusiv prin sincronicităţi.
Nici eu, nici Jung, predecesorul meu mult mai cunoscut, nu avem o poziţie obiectivă faţă de experienţele sincronistice. Jung a avut preocupări ezoterice, a fost interesat de gândirea ocultă şi sistemele de asociaţii magice, a făcut astrograme şi, mai ales, a introdus în psihologie un principiu unificator, cu rol de autoritate centrală în viaţa psihică, Sinele. Arhetipurile, generatoare de imagini care ne structurează viaţa interioară, numai obiective nu sunt. Deşi redefinite psihanalitic, “sufletul” şi “spiritul” sunt concepte cu trimitere directă la relaţia dintre individ şi sacru.
Nici eu nu am o poziţie imparţială. Viziunea mecanicistă, strict deterministă a lumii mi-a devenit antipatică, nu pentru că nu ar fi utilă (circul cu autobuze conduse de şoferi care stăpânesc legile mecanicii, din fericire), ci pentru că, urmată fără discriminare, conduce la o viaţă unilaterală, bogată în senzaţii şi obiecte materiale(un om pe care il admir spunea recent ca, la 20 de ani de la Revolutie,avem mai multe masini si mai putini oameni) cel mult, dar plictisitoare şi goală pentru cei care, pe lângă stomac, limbă şi organe genitale, mai au şi lobi frontali.
De când am înţelesc ceva mai bine teoriile şi experimentele din fizica cuantică, “ştiinţa” a devenit, pentru mine, un concept mult mai cuprinzător, în a cărui extensiune intră acum cauzalitatea nonlocală, nonseparabilitatea şi logicile cu mai multe valori de adevăr.
Raţionalul nu este întotdeauna reproductibil, iar aleatoriul cuantic este deopotrivă hazard şi necesitate. Realitatea se mişcă între aceşti doi poli, aparent opuşi, raţionalul şi iraţionalul, manifestând un dinamism la care ne putem conecta sau, dimpotrivă, pe care îl putem respinge blazaţi şi, în cele din urmă, bolnavi.
Evocând legături cumva paranormale, acauzale, sincronicităţile au darul de a ne trezi din punct de vedere spiritual, facilitând tranziţia pe un nivel superior de conştiinţă. De aceea gândurile mele despre acest subiect sunt mai degrabă personale decât impersonale, de aceea studiul sincronicităţilor îl găsesc palpitant. Ca fost student în ingineria construcţiilor, ştiu că expertiza tehnică precede turnarea fundaţiei şi înălţarea clădirii. Tot aşa, înainte de a “construi” un sistem explicativ pentru un fenomen sau altul, cred că omul de ştiinţă trebuie să îşi examineze propriile certitudini şi condiţionari culturale.
Cu alte cuvinte, înainte de a încerca să aibă o atitudine obiectivă, omul de ştiinţă are sarcina de a afla dacă acest lucru este posibil. Fizica cuantică ne obligă să reconsiderăm obiectivitatea ca şi criteriu suprem al adevărului. În mod evident, există niveluri ale realităţii la care observatorul este intim conectat şi pe care le influenţează sau modifică prin simpla lui prezenţă. Oricât ar încerca să nu interfereze şi să nu schimbe ceea ce măsoară, o face totuşi!
Unde este atunci obiectivitatea? Când există un efect fizic al observaţiei, cât de obiectivă este cunoaşterea? A fost nevoie de dezvoltarea celei mai avansate ştiinţe pentru a avea revelaţia că orice măsurătoare schimbă însuşi sistemul fizic pe care îl măsoară.
La nivel macro, aceste efecte sunt neglijabile. La nivel cuantic, pot fi colosale. Dar nivelul psihologic? Este unul macro sau micro? Şi dacă este macro, de ce nu vedem gânduri le, sentimentele, amintirile, aspiraţiile? Poate pentru că sunt foarte “mici”, adică au frecvenţe de vibraţie foarte înalte?
Şi dacă realitatea psihică este inextricabil legată de cea cuantică, care este cea mai potrivită atitudine pentru a cunoaşte, totuşi, ceva? Iată de ce toate fenomenele care implică, se nasc din sau conţin mintea nu mai pot fi abordate strict obiectiv, decât cu preţul unor rezultate neconcludente, parţiale, eronate sau fanteziste.
Cercetătorul universului uman trebuie să ştie că a intrat într-o lume indeterministă, fluidă, care solicită instrumente, atitudini şi credinţe noi. Nu se pune vin nou în burdufuri vechi, ne învaţă unul dintre cei mai interesanţi oameni care au trăit pe pământ. Ne putem apropia de aspectele fenomenale, explicate sau desfaşurate ale Universului cu “ochi” noi, adică fără prejudecăţi şi idei preconcepute despre cum ar trebui să fie realitatea.
Eu simt că unui cercetător care iubeşte, respectă şi se lasă surprins de ceea ce investighează cu o curiozitate ca de copil, realitatea i se deschide şi i se revelează, ajutându-l să-şi extindă cunoaşterea. Psihologia, sincronicităţile, fenomenele paranormale, auto-organizarea neuronală sunt domenii ale realităţii într-un anume fel însufleţite, subiecţi cu drepturi egale cu cele ale subiectului cunoscător.
Viziunea clasică, radicală şi dihotomică, desparte Subiectul de Obiect şi se raportează la ultimul cu aroganţă, cu acel gen de autosuficienţă pe care doar ignoranţa îl poate alimenta. Obiectul nu este viu, tot aşa cum o bujie sau un carburator nu sunt vii. Consecinţa logică a acestei viziuni cutremurătoare prin infatuarea ei este distrugerea gradată a naturii, fenomen pe care fiecare din noi îl putem constata, în fiecare zi.
Am scris mult mai pe larg despre sincronicitati in cartea mea din 2008 “Interconexiuni” (care inca nu a fost scanata si pusa la dispozitia celor 4 milioane de useri :-) Pe acest site intentionez sa gazduiesc sincronicitati experimentate de voi,cei care cititi aceste randuri. De-a lungul timpului am cunoscut multi oameni care au trait astfel de evenimente. Facandu-le publice,vreau sa le redau statutul de normalitate,dar nu in sensul de banale(pentru ca nu sunt) ci de evenimente reale (pentru ca se produc mereu) care ne semnaleaza ca exista un fel de “in spatele scenei” la care merita,macar uneori,sa reflectam cu seriozitate.