Mult timp m-am intrebat ce este cu adevarat responsabilitatea si in cele din urma am inteles ca raspunsul se afla chiar sub nasul meu de vorbitor modest al limbii engleze. Responsability,adica response-ability,adica abilitatea de a raspunde. De a raspunde la ce? La intrebari,desigur! Si cine pune,ma rog,intrebarile? Ei,nu ti-ai dat inca seama? Intrebarile sunt puse de viata. In fiecare zi. In fiecare clipa.
Sa-mi aprind acum o tigara? (e doar un exemplu,eu nu sunt fumator). Sa-mi torn niste vodca? (nici acest exemplu nu este personal,am vicii mult mai subtile si usor de rationalizat-pentru necunoscatori,”rationalizarea” este un termen tehnic din psihanaliza si inseamna sa gasesti explicatii plauzibile pentru impulsuri inacceptabile)
Cred ca a fi responsabil inseamna sa accepti ca raspunsul tau la ceea ce ti se intampla este al tau. Studentilor mei le dau urmatorul exemplu: ploua! Gabriela se bucura (pentru ea ploaia are o semnificatie pozitiva) iar Andrei devine trist (pentru el ploaia contine ceva deprimant). Este ploaia responsabila pentru bucuria Gabrielei sau tristetea lui Andrei? Nicidecum! Ploaia este ceea ce este. Gabriela si Andrei raspund fiecare in felul lor personal. Pentru acest raspuns individual ei sunt responsabili. Ploaia nu este o cauza pentru ceea ce ei simt ci doar un factor declansator (un „trigger”) al unor mecanisme psihologice personale,pentru care nu pot recompensa respectiv invinui pe nimeni. Daca Andrei s-a saturat sa-si piarda buna dispozitie atunci cand ploua trebuie sa modifice ceva inauntrul lui. Este inutil sa se lupte cu ploaia,sa o alunge pe alt continent sau sa o convinga sa cada doar noaptea,cand el doarme.
Acesta este,in linii mari,mecanismul responsabilitatii. Il poate intelege si un copil de 5 ani. Altfel spus,un copilas,la nivelul varstei lui,isi poate deja asuma un anumit grad de responsabilitate (de exemplu sa se incheie singur la sireturi,sa-si toarne singur apa in pahar sau,in cazuri mai dramatice,sa accepte o portie mai mica de desene animate daca a facut o boroboata)
De pe la 18/21 de ani orice om devine in totalitate responsabil pentru viata lui (oare dupa aceasta afirmatie numarul de vizitatori va creste sau se va pierde in ceata asteptarilor infantile?) „Esti responsabil pentru viata si evolutia ta” –aceasta este credinta mea de nezdruncinat. Oamenii care traiesc altfel nu-mi plac si adesea îi evit iar cand sunt de neevitat si mi-am consumat resursele de bunavointa le spun direct in fata(asa am ajuns sa am un numar redus de prieteni). Pe clienti îi menajez pana la punctul in care simt ca pot suporta crudul adevar (si frecvent ma insel. Insa pe termen lung ostilitatea lor se transforma in recunostinta)
Daca ai mai mult de 21 de ani,prietene,trebuie sa-ti mesteci singur hrana,sa mergi pe picioarele tale si sa te stergi singur la fund pentru ca,stii ceva,nimeni nu-ti datoreaza nimic. Fiecare suntem responsabili pentru experienta noastra (buna,proasta,indiferent cum este ea) Mama,tata,fratele cel mare,partenerul de cuplu,Statul,Dumnezeu-niciunul din acesti indivizi (sau institutii colective) nu este responsabil pentru experienta ta interioara. E adevarat,pot reprezenta contexte extrem de defavorizante (un stat totalitar,de exemplu,despre care generatiile crescute cu Internet nu stiu nimic) insa chiar si atunci experienta interioara iti apartine (cei care nu au suportat comunismul degradant au incercat sa plece din tara sau,vae victis,au protestat public-vreau sa spun ca in orice fel de circumstanta poti face ceva,inclusiv sa accepti tortura sau moartea daca asta iti salveaza demnitatea).
Cred de multi ani ca cel mai frumos cadou pe care il poti oferi unui copil (prin extensie,unui adult care iti solicita ajutorul) este sa-l inveti sa fie responsabil. Si il poti invata zilnic,nu prin predicile tale (cam ce fac eu acum J ) ci prin exemplul tau. Copiii invata din ceea ce vad. Adultii invata si din ceea ce indraznesc sa faca,stimulati de adulti cu un Eu mai puternic. Din pacate si negarea sau evitarea responsabilitatii pot fi invatate. Un parinte care se loveste de scaun si se enerveaza pe scaun ofera o lectie memorabila de atribuire nevrotica a responsabilitatii.
O tara in care copiii cresc invatand sa-si asume responsabilitatea pentru experientele lor va fi constituita,la un moment dat, din cetateni responsabili care vor alege,cum altfel,conducatori maturi,capabili sa-si controleze inclinatiile egocentrice si sa coopereze pentru binele mai inalt al tuturor (adica exact invers decat s-a intamplat in 2009). Cred ca mai avem de asteptat.
Mai inteleg prin responsabilitate asumarea consecintelor faptelor si deciziilor tale. Altfel spus,sa fii disponibil sa platesti pretul. Pentru 500 de ml de apa plata platesti 2 lei iar pentru un post de magistrat platesti cu multe ore din viata ta dedicate Civilului si Penalului. Viata adulta te preseaza mereu sa platesti pretul (si este imposibil sa te mai intorci in copilarie,unde lucrurile erau gratuite-de fapt nu erau,plateau pentru ele parintii tai). Afla daca esti capabil sa platesti pretul inainte de a fi prea tarziu (aceasta operatie inseamna sa-ti cunosti resursele si limitele la un nivel rezonabil). De asemenea,evalueaza pretul din perspectiva castigului tau. Intrebarea inteligenta este,bineinteles,”merita?” Merita sa-ti irosesti cativa ani din viata cu o persoana fermecatoare insa in mod evident incompatibila cu tine? Merita sa ramai intr-un job care iti distruge orice urma de creativitate dar iti livreaza lunar 1.000 de euro? Merita sa traiesti printre ai tai,adica in tara cu cel mai scazut nivel de civilizatie din comunitatea europeana? (in care,am aflat recent,din 100 de persoane,doar 2 obisnuiesc sa intre intr-o librarie). Indiferent care este raspunsul,odata ce ai decis trebuie sa suporti consecintele (adica este inutil si in plus jalnic faptul ca te plangi). Daca nu-ti plac consecintele schimba-ti decizia! Inca mai sunt fascinat de oamenii care se asteapta sa obtina rezultate diferite facand aceleasi lucruri din nou si din nou (ti s-a intamplat,in sesiune fiind,sa simti ca intri in criza de timp? Aha! De cate ori?)
Si acum sa-ti dau un exemplu de asumare a responsabilitatii. Este foarte simplu. Atentie,insa,se aplica in relatia adult-adult (cu copiii este altfel). Prin urmare: In relatia mea cu tine eu am întaietate. Eu sunt pe primul loc. Tu esti pe locul doi. Nevoile mele sunt mai importante decat ale tale. De ce sunt mai importante? E la mintea cocosului (si a gainii,pentru amatorii de „political corectness”). Deoarece sunt ale mele si nu are nimeni nicio obligatie in raport cu satisfacerea lor. Eu sunt responsabil pentru nevoile mele,tu pentru nevoile tale. Tu esti pe primul loc in viata ta deoarece viata ta a fost incredintata,ghici cui? Da,tu trebuie sa ai grija de ea,chiar daca nu-ti convine si ai vrea sa o faca altul in locul tau. Eu am grija de viata mea. Eu sunt mai important pentru viata mea decat esti tu. Mai intai eu,apoi tu. Ti se pare egoism? Este! Nu mai ramane loc pentru altruism? Ba da,din plin! Se intampla uneori sa renunt la timpul meu pentru a-l oferi altor persoane. De ce o fac? Din nevoia mea de a darui. Nu le cer nimic in schimb. Este placerea mea de a oferi. Printr-o coincidenta fericita,nevoia mea si nevoile lor se pot implini simultan. Cat de frumoasa mi se pare viata in acele momente! Nu-i asa de rau sa fii egoist (e periculos sa fii egocentric,insa diferenta aceasta o voi lamuri altadata). Cu 2000 de ani in urma,Iisus din Nazareth a inteles si el acest adevar simplu. Si a spus:”Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Cuvintele cheie sunt „ca pe”. Ai inteles? Tu esti reperul. Mai intai te iubesti pe tine insuti apoi iti iubesti si aproapele. Mai întai tu,apoi eu,aproapele (din perspectiva ta). Invers,din perspectiva mea:mai întai eu,apoi tu. Si pentru ca avem nevoi care se presupun una pe alta,undeva ne vom intalni. Poate ca eu am nevoie sa invat pe cineva iar tu ai nevoie sa inveti de la cineva. Poate ca tu ai nevoie sa iubesti pe cineva iar cineva are nevoie sa fie iubit de tine. Este necesara insa o smecherie pentru ca rezultatul acestor nevoi sa fie incantator. Anume care? Coincidenta!