premiul intai cu coronita (ofilita)

Stii cum arata un doctor. Stii si ce face. Poate chiar saptamana aceasta te-ai intalnit cu unul, pe terenul lui (in cabinetul unei clinici). Ok. Daca ar fi sa realizezi o medie (statistica) a tuturor medicilor pe care i-ai cunoscut, ai spune ca mai degraba stiu sa se poarte cu pacientii sau nu?

In cazul in care avem experiente de viata asemanatoare (una foarte restransa, in ceea ce ma priveste) este probabil sa spui „nu”. Cei mai multi medici gestioneaza relatia cu pacientul intr-un fel care nu-l securizeaza, nu-l face sa simta ca este mai mult decat „un caz” si, uneori, il inhiba sau il umileste. Ma grabesc sa mentionez ca exista medici admirabili, nu doar foarte buni profesionisti ci si oameni calzi si protectori emotional (pot oricand sa dau nume)

Totusi, daca, cel putin dintr-un punct de vedere psihologic, relatia medic-pacient este atat de importanta (dincolo de anamneza, retete si scris ilizibil), de ce medicii nu invata la scoala cum sa se poarte cu pacientii lor? Exclud posibilitatea ca cei mai multi sa fie niste indivizi reci, lipsiti de compasiune pentru suferinta umana individualizata, ambitiosi profesional, insetati de status si, nu in ultimul rand, atenti la numarul si marimea conturilor.

Mai degraba cred ca, asa cum o serie de psihologi clinicieni nu sunt capabili sa inteleaga oameni reali, diferiti de cazurile din manual pe care le-au invatat foarte bine pentru examen, tot asa o multime de doctori (si doctorite, ma omoara tocilarii de la Standford, hi hi!) nu reusesc sa se poarte cu pacientii in feluri din care toata lumea ar avea de castigat deoarece aceste aspecte ale inteligentei practice nu sunt recunoscute si cultivate in scoala (da, si in facultatile de psihologie, si ele sunt prizonierele mecanismelor „arhaice”, complet ineficiente, la care m-am referit zilele trecute)

Am dat doar doua exemple care ti-ar putea fi familiare insa ele nu sunt nici pe departe singurele (desi ar putea fi dramatice, mai ales in cazul urmasilor lui Hipocrat din Cos). Scoala nu ii pregateste pe copii (tineri) pentru viata reala. Studentii la medicina nu invata sa vorbeasca (nu in sensul de conversatie) cu un om speriat, confuz sau furios. Ei invata despre oase, vilozitati intestinale si metabolismul intermediar lipidic (chiar invata, nu ca in alte locuri, unde licentierea e un fel de sitcom).

Scoala pune un accent enorm pe memorie si pe inteligenta analitica, uitand complet de inteligenta practica (nu aceea care te ajuta sa repari o chiuveta, desi conteaza si asta, ci acel set de resurse mentale care  iti permit sa ai succes in viata reala). Elevii si studentii parasesc institutiile de invatamant complet nepregatiti din acest punct de vedere (iti doresti foarte tare o consiliere vocationala pentru fiul tau de 17 ani realizata de un psiholog care a terminat facultatea acum doi ani, eventual la Spiru Haret ID?).

Daca ti-ai imagina ca ai aterizat recent pe Pamant, venind din alta constelatie, aceasta stare de lucruri te-ar izbi in toata delicioasa ei absurditate. Desi aproape toti oamenii capabili de gandire cat de cat independenta inteleg lipsa de relevanta pentru viata reala si erorile structurale din actualul sistem de invatamant, ba chiar si unii profesori, in conversatii private (off-the-record), admit asta, (aproape) nimic nu se intampla.

Mi se pare uimitor. Eu, unul, ma simt coleg cu Cantareata cheala, asteptandu-l pe Berenger (ori am incurcat personajele?). Nimic  nu se intampla (cu mici si minunate exceptii). Aceeasi poveste veche de cand lumea (de fapt, veche de prin anii 1850, cand invatamantul a fost standardizat pentru a raspunde nevoilor liniilor de asamblare). Cunosc o multime de oameni care au copii in diferite clase si toti imi povestesc (atunci cand ii las, am si eu praguri de toleranta), in registre emotionale variate, de la dezamagire profunda la panica si revolta, cate ceva despre plictiseala generalizata ce pare a pune stapanire incet, dar sigur, pe odraslele lor. Prieteni, la ce va asteptati? Nu ati experimentat si voi exact aceleasi lucruri?

Nu am nimic cu doctorii, pentru a reveni la inceputul acestui articol. Nici cu psihologii clinicieni. Nici cu economistii care au o diploma de MBA dar cumpara case, pe credit, in 2008. Si in nici un caz nu resping inteligenta logico-matematica, atat de valorizata in scoala (alaturi de memorie). Vreau doar sa subliniez (sa strig?) ca abilitatile academice recompensate de scoala coreleaza modest cu succesul in viata.

Si nu pentru ca o spun cativa cercetatori pasionati (psihologi) ci pentru ca se vede cu ochiul liber (cati dintre copiii de 9 si 10 lucreaza acum, adulti fiind, pentru fosti elevi mediocri?). Scoala ii pregateste pe copii si pe tineri pentru urmatorul nivel scolar (elevii de clasa a saptea sunt pregatiti pentru clasa a opta) cand, de fapt:

Scoala trebuie sa-i pregateasca pe copii pentru viata!

Dar scoala nu a facut  asta (cu tine) si nu o face nici cu copiii tai. Nu poti sta cu capul in nisip, contestand afirmatia de mai sus (nici nu cred ca o contesti, stiu ce hram poarta vizitatorii blogului). Dar nici nu stii ce sa faci, nu-i asa?

Eu am renuntat la orice speranta privind reformarea (radicala) sistemului. Sunt optimist prin firea mea dar nu si in acest caz. Insa exista solutii alternative. Tu! Sotul tau! (sau nevasta ta) Partenerul din uniunea consensuala! (poate si amantul?-scuze, nu ma pot abtine, m-am cenzurat excesiv in scoala)

Parintii pot compensa daunele provocate de scoala! Aceasta este solutia mea. Cred ca responsabilitatea revine parintilor (ei au si misiunea de a identifica oportunitati in afara scolii, activitati asa-zis extracurriculare etc.) Ca un computer setat acum doua secole, scoala va continua sa ruleze aceleasi continuturi neinteresante si strategii didactice care ii plictisesc de moarte pe copii si ii determina sa chiuleasca (sau macar sa-si doreasca foarte tare asta: Iti propun un mic test. Luni spune-i copilului tau ca scoala s-a amanat. Ce crezi, se va deprima sau va fi fericit?)

Insa daca scoala ramane aceeasi scoala (ca pe vremea ta) tu poti fi un altfel de parinte! Si, intr-o zi, cand suficient de multi copii crescuti in acest fel (reparator) vor fi devenit adulti, poate vor genera, impreuna, acea presiune politica apta sa revolutioneze un sistem caruia ii sunt daruiti cel putin 12 ani din viata (daca nu 15 sau 17).

Tu ai renunta, incepand din aceasta clipa, la 12 ani din viata ta?

PS Am fost inspirat sa scriu acest articol de un Chris Martin (Coldplay) senzational intr-un concert la Sydney (a fugit, extaziat, printre spectatori). Pentru curiosi: omul a absolvit University College London, specializarea Limbi clasice (latina si greaca).

Tipareste acest articol Tipareste acest articol

Comentarii oprite.