Articol scris de Oana Popescu
Moartea incepe cu viata, asa ca nu am cum sa le despart pe una de cealalta. Insa viata nu pare sa fie un ‘material’ pur 100%. Ba dimpotriva, mult din ea vorbeste despre a muri. Plecarea dintr-un loc, zilele care trec, renuntarea la ceva, toamna pe care o experimentam anual, pana si faptul atat de viu in aparenta de a face o alegere (pana la urma, alegand, ‘omori’ o posibilitate in favoarea alteia).
Prin urmare, moartea ar fi un fapt firesc. Iar nasterea, primul ei simptom. Nu vreau sa banalizez fenomenul, si nici sa vorbesc despre efemeritatea vietii. As aprofunda insa abordarea necesitatii de a ne ‘familiariza’ cu ideea ca la un moment dat, pentru orice (inclusiv viata), exista un final. Sau o transformare. Las in grija altora discutiile pe teme spirituale. Insa cred ca asa cum ni se vorbeste despre viata si evenimentele ei, ni s-ar putea vorbi si despre moarte. Ea (moartea) ramane ruda saraca in discutiile oamenilor, in preocuparile lor. Exista, fireste, un cult al mortilor in orice cultura; insa tot se poate simti tabuizarea subiectului si preferinta de ‘a vorbi despre altceva, mai vesel’. Cu toate astea, moartea e la fel de prezenta. Iar a nu te gandi la ea nu te scuteste de intalnirea finala; iti adauga insa ceva anxietate si iti mobilizeaza tot felul de mecanisme de aparare.
Pledoaria mea nu este pentru a potenta cultul mortilor si nici pentru a te ‘imprieteni’ cu ideea finalului. Cel mult pentru a accepta existenta acestui final si a-l pune in cuvinte astfel incat sa nu te inspaimante nici pe tine, nici pe ceilalti. A aborda subiectul mortii in calitatea ta de om viu, prin urmare in mare parte ignorant in aceasta problematica, mi se pare mai onest decat a o ‘infrumuseta’ cu explicatii care nu reusesc sa te dezanxieteze nici pe tine complet. A-i vorbi unui copil despre moarte, astfel incat sa inteleaga imposibilitatea intoarcerii persoanei disparute, e mai sanatos decat a crea un mare secret prin explicatii metaforice si sensuri date de tine ca adult si la care el nu poate sa ajunga.
Insa intocmai cum secventele unui film ajung la un final (chiar si in cazul serialelor cu sute de episoade…), viata ajunge si ea la un moment dat sa afiseze ‘The End’. Ceea ce mi se pare important este a vedea cum sfarsitul insusi poate sa schimbe ‘filmul’. Prin urmare, moartea, care ni se pare atat de nedreapta uneori, are un sens al ei, in afara de a ne ‘asigura’ finalul. Dar la fel cum sensurile pe care le dam propriilor noastre vieti sunt foarte diferite, probabil la fel se intampla si cu moartea. Cred ca acela care a fost alaturi de o persoana draga aflata in iminenta mortii stie cel mai bine ce vreau sa spun. O persoana apropiata care moare impacata transmite mult mai mult decat orice lectii posibile despre moarte. Durerea pe care o resimti nu este mai mica, insa lasa loc pentru a te impaca tu insuti cu situatia. Lasa loc pentru viata. Cred ca cei care isi simt sfarsitul si il asteapta fara mari temeri transmit un lucru deosebit de pretios: ne invata sa murim. Suna dur, insa luam lectii pentru mai toate evenimentele din viata noastra, de ce nu si pentru acesta?
Imi vine spontan in minte finalul unui film, in care fiica muribunda se stinge tinand-o in brate ca pe un copil pe propria sa mama care, in hohote de plans, accepta ceea ce negase foarte mult timp, faptul ca fata sa nu poate supravietui cancerului. Cat de uimitor este sa realizezi ca acela care alina nu este cel care ramane, ci, paradoxal, cel care se duce si care, dupa calculele noastre, ale traitorilor, ar trebui sa fie cel mai speriat. Si am ales un caz dintr-un film; in viata de zi cu zi, exemplele sunt si mai emotionante.
De aceea, despre moarte cu M mare. Pentru ca nu o cunoastem, pentru ca o vom experimenta, pentru ca ne temem de ea uneori si pentru ca simpla ei existenta ne provoaca sa utilizam cat mai bine fiecare clipa a vietii.