cum au fost (in mod crud) sacrificate cateva pisicute si ce ne-au invatat ele

David Hubel si Torsten Wiesel, prin anii ’60, in loc sa-si iroseasca viata prin cluburile din Boston (erau cercetatori la Harvard), au inceput sa studieze creiere de pisici. Au avut o idee interesanta care le-a adus premiul Nobel. Mai exact,au luat animale nou-nascute si le-au acoperit temporar un ochi. Peste 3 luni ochiul a fost descoperit iar legaturile dintre ochi si creier studiate (e adevarat, cativa pisoi au fost sacrificati pe altarul stiintei).

Deoarece ochiul acoperit nu a fost stimulat in zonele din creier corespunzatoare lui nu s-au realizat conexiuni neuronale. Degeaba a fost descoperit 3 luni mai tarziu, aproape orbise (celalalt ochi s-a dezvoltat normal). „Defectiunea” vizuala nu a fost recuperata niciodata. Cand acelasi experiment a fost reluat cu pisici adulte efectele au fost diferite: deprivarea vizuala nu a anulat capacitatea ochiului de a-si relua functiile normale.

Cercetarea a fost repetata de altii (conditie esentiala in stiinta:posibilitatea replicarii rezultatelor) si s-au obtinut aceleasi rezultate. A devenit limpede: in autoconstructia neuronala a creierului exista perioade sensibile (numite initial „critice”). Spus in cuvinte mai simple:anumite lucruri trebuie facute la vremea lor! Creierul tanar, in anumite perioade, are nevoie de o stimulare specifica pentru a se putea dezvolta (a realiza conexiuni stabile) Nu e vorba de stimuli numerosi sau sofisticati, cum ar putea crede unii parinti nevrotici care vor sa-si transforme copiii in genii (probabil pentru a-si compensa insuficientele-nu sunt rautacios ci doar observator al vietii) ci de stimuli simpli, oferiti, insa, la momentul potrivit. Copilasul are nevoie de obiecte colorate, zornaitoare, pe care sa le poata atinge (gandeste-te numai la obiectele „naturale”, cat de usor sunt de procurat) si nu de jucarii scumpe, irelevante pentru creierul lui senzorial (dar importante pentru orgoliul parental si imaginea sociala gonflata).

Din fericire, oamenii nu sunt motani. Cu alte cuvinte, exista posibilitatea unor recuperari functionale, cu atat mai mari cu cat perioada de deprivare a fost mai scurta. Este nevoie, bineinteles, de antrenament si stimulare (uneori le amintesc asta studentilor mei care au trecut prin facultate precum gasca printr-o mare de atomi de hidrogen si oxigen). Ar fi, totusi, de preferat sa nu se ajunga pana aici. La o scara mai larga decat ariile senzoriale, ne putem inchipui cum arata mintea cuiva care, intr-o perioada sensibila, nu a fost provocata sa gandeasca, sa caute logica unei situatii si sa-si sprijine afirmatiile pe dovezi. Discutand doar intre noi, ti se pare ca invatamantul public este orientat in acest sens? Ne putem astepta, cunoscandu-l in detaliu, deoarece am trecut prin el, sa produca, pe banda rulanta, adulti liberi din punct de vedere mental, capabili de gandire critica, reusind frecvent sa diferentieze ideile de fantezii sau dorinte si, pentru a incheia apoteotic, creativi? Pentru mine, in rolul de profesor, este cu adevarat tragic sa intalnesc tineri cu mintea deja contractata sau inchisa, blocata in obiective pe termen scurt (adesea de tip hedonist), operand cu termeni pe care nu ii stapanesc (ci doar isi imagineaza asta) si identificata cu prejudecati de toate soiurile. Asa se trezeste in mine dispozitia depresiva.

Mutatis mutandis, exista si categoria cealalta, a tinerilor incantatori, cei care, printr-o interventie divina (joking!) au scapat relativ nevatamati si inca mai sunt curiosi, inca mai vor sa inteleaga, inca mai sunt entuziasmati de misterul realitatii si nu au hotarat arogant ca lucrurile sunt intr-un anume fel si cu asta basta („ce atata cercetare!”). Ei ma cheama spre polul hipomaniacal si-mi intretin speranta intr-o lume mai ecologica cognitiv, adica purificata de idei si conceptii copilaresti, mai potrivite cu galetusa si trotineta.

Pentru a incheia in spiritul in care am inceput, iti povestesc cazul Genie (o fetita izolata social de un tata psihotic si o mama oarba). A fost descoperita la 11 ani. Nu mai avusese contacte cu alte persoane si nu avea aproape niciun fel de capacitati de exprimare verbala (gandeste-te la un copil de clasa a patra care nu vorbeste!). A reusit sa invete cuvintele dar nu a putut sub nicio forma sa deprinda regulile gramaticale (lucru pe care nu-l reusesc nici verisoarele noastre, maimutele, dupa ce invata semnele-pana la 10 ani gorila Koko invatase 400 de semne, deci avea ditamai vocabularul). Genie nu a depasit niciodata performanta linvistica a unui copil de scoala primara. De ce? A ratat perioada sensibila! Bad karma, un episod din marele plan al lui Dumnezeu sau doar intamplare nefericita?

Tipareste acest articol Tipareste acest articol

Comentarii oprite.