De ce nu exista profesori de gravitatie

Cineva m-a intrebat, zilele trecute, daca sunt de acord cu plecarea tinerilor in strainatate, la studii. In mod evident, persoana respectiva nu citeste cele doua situri si nu este, astfel, la curent cu pozitia mea fata de  cele mai bune universitati din lume, in special cele americane, pozitie cu care, poate, te-am innebunit si pe tine pana la punctul in care, daca esti in zona 20+, sa-ti doresti sa faci acest pas.

Solicitarea „acordului” era, in realitate, o forma de a afla valoarea morala pe care o atribui unei astfel de optiuni. Altfel spus, interlocutorul meu ma intreba daca merita sa studiezi in strainatate, fie tu, fie, daca esti parinte, copilul tau. Mai mult, intrebarea se extinde la a stabili daca merita sa incepi sa economisesti bani, copilul tau fiind acum in stadiul mersului in patru labe, astfel incat la 18 ani, daca el doreste, sa-i poti oferi, in termeni financiari, sansa de a studia acolo unde doreste.

Nu e o intrebare usoara, cu extensie cu tot, mai ales ca raspunsul la a doua parte angajeaza o serie de sacrificii pe care incepi sa le faci inca de acum (taxa pe un an la o universitate americana de top poate ajunge si la 40.000 USD, adica salariul tau pe 10 ani, daca se intampla sa fii bugetar, si asta in conditiile in care, in cei 10 ani, inveti sa extragi prana din aer, deoarece pentru hrana cea de toate zilele nu-ti mai ramane nimic).

Cum adica, profesorii de la noi nu sunt buni? Ce poate fi asa de grozav la „ei”? Nu cumva studiile in strainatate sunt supraestimate si, in realitate, nu exista o diferenta notabila, in planul educatiei, intre Romania si tarile mai avansate din toate punctele de vedere? Nu vreau sa intind prea mult coarda fortand o analogie intre cea mai buna universitate din Somalia si Universitatea Bucuresti (sau Babes Bolyai, pentru a nu-i dezamagi pe vizitatorii mei din Cluj-da, stiu ca existati, imi spune Google Analytics!) respectiv Universitatea Bucuresti si Harvard (sau Cambridge) University. Un tanar care studiaza acum in US, poate si dintr-un exces de entuziasm, dar avand si unele temeiuri, compara conditiile de studiu din Romania respectiv Statele Unite (o universitate de top) cu diferenta dintre un CAP si NASA. Nu-i dau numele pentru a-l proteja de furia profesorilor care i-au fost colegi sau a nationalistilor de profesie. Totusi, aducand discutia intr-o zona mai moderata, e posibil ca diferentele dintre „noi” si „ei” sa fie semnificative.

Intr-un astfel de context, raspunsul meu la intrebarea serioasa a interlocutorului meu (parinte, trebuie mentionat), poate diferit de al tau, este „da, sunt de acord”, adica „ exista mai multa valoare in alegerea unei universitati bune din afara, daca aceasta alegere ii apartine lui si nu tie”. Imediat apar o serie de alte intrebari din sfera morala: Insa tara ta a investit in tine timp de 12 ani (asta inseamna invatamant gratuit), ce faci acum, te duci sa inveti la altii si, foarte probabil, sa ramai acolo? Ce dai inapoi tarii tale? Nu cumva  esti un tradator si un hot? Cum ar fi ca, atunci cand parintii tai, care au investit in tine, atunci cand vor fi batrani si bolnavi, sa fie lasati sa moara, deoarece tu ti-ai gasit fericirea in alta parte si nu-ti mai pasa de ei? Cat de degradanta moral este o astfel de alegere?

Aceste intrebari nu potfi ocolite. Ele sunt, de fapt, foarte puternice (nu pentru toti, fireste, ci doar pentru cei care au descoperit dimensiunea morala a existentei noastre, oarecum taratoare, pe pamant). Vreau, de aceea, sa separ optiunea de a studia in strainatate de optiunea de a ramane acolo, pentru a trai pana la sfarsitul vietii. Si sa te las pe tine, daca nu aveai cine stie ce treaba (in plan mental) in weekend, sa meditezi la urmatoarea intrebare: (in cazul in care copilul tau isi va dori cand va fi mare)

Merita sa incepi sa faci sacrificii si sa renunti, astfel, la o parte din bucuriile tale legitime?

Fara nicio indoiala, o astfel de intrebare este expresia activitatii cortexului prefrontal, acolo unde rezida capacitatile noastre de anticipare si planificare a viitorului. Poate fi stingheritor sau dureros ca, la 18-19 ani, copilul tau sa declare ca doreste sa studieze la o universitate din primele 100 in lume si sa te intrebe cum il poti ajuta financiar in acest sens iar tu sa nu ai un raspuns. De aceea, daca ai raspuns pozitiv la intrebarea de mai sus, e timpul sa incepi sa faci economii inca de azi, adica sa-ti refuzi, in mod sistematic, placeri si satisfactii la care, culmea, esti indreptatit. Dar ce te faci daca raspunsul este „nu”? Ce te faci daca, in realitate, nu merita si este un act de nemarginita prostie sa te angajezi in astfel de sacrificii?

Vezi, nu e usor sa ai lobi frontali dezvoltati! Sau, avandu-i, sa-i folosesti! Simt ca deja ti-am stricat weekendul si gasesc potrivit sa ma opresc. Insa peste 10-20 de ani, este posibil ca inca sa-ti amintesti de aceasta simbolica, si provocatoare, conversatie.

Mi-am consultat adineauri astrograma si vestile nu sunt deloc bune: se pare ca urmatorul articol va starni revolta unor parinti (si simpatia spontana a unor adolescenti, deoarece nu exista minus fara plus). Prin urmare, pentru a transa inca din start lucrurile, iata afirmatia cu potential exploziv:

Cred ca este sanatos psihologic pentru toti cei implicati ca, pe masura ce adolescentul inainteaza in varsta, controlul parental sa scada. Asta este echivalent cu a spune ca:

La 18 ani controlul parental potrivit este zero.

„Ha!” (aud voci, am declarat si alta data ca detin puterea paranormala a perceptiei auditive la distanta, aparuta in urma realizarii constiincioase a unor tehnici yoga secrete) „Habar nu ai ce vorbesti, Adrian, se vede ca nu esti parinte de adolescent!”.  Nu sunt, recunosc. Insa de cand experienta personala  limitata este mai credibila decat cercetarea stiintifica? De cand adevarurile populare ale culturii in care ne-am nascut si biasurile individuale (sublim necunoscute de 9 oameni din 10) sunt mai relevante decat analiza meticuloasa a unor profesionisti? De cand faptul de a fi parinte iti ofera o cunoastere profunda si corecta a mecanismelor psihologice si asta in mod spontan, adica fara grup de control si interviuri in profunzime?

Oh, simt deja undele! (va rog, dragi parinti, suspendati temporar ostilitatea, nu pentru mine, am scuturi energetice achizitionate cu bani grei de pe ebay, ci pentru voi, sa puteti macar termina lectura). Controlul parental potrivit este zero, spun, dar influenta parentala poate fi maxima.

Sunt cumva prea subtil? (sau pedant) Nu sunt unul si acelasi lucru? Nicidecum! „Control” inseamna ca eu iti spun ce sa faci pe cand „influenta” inseamna ca tu decizi ce sa faci si, daca vrei, te consulti cu mine si imi ceri o sugestie, o opinie, un mod de a vedea lucrurile. Usa mea este deschisa iar tu, daca estimezi ca merita, e potrivit si/sau ai nevoie, vii la mine si ma intrebi. Eu sunt disponibil pentru tine deoarece…te iubesc. Iti impartasesc perspectiva mea asupra problemei respective (pe care ai ales sa o impartasesti) si sunt realmente curios ce decizie vei lua. Stiu ca nu-mi urmezi orbeste recomandarea (prefer sa cred asta!), stiu ca ai mai multe date pe care mintea ta, capabila acum de rationamente formale, le prelucreaza si astept rezultatele. Da, o parte mica si orgolioasa din mine isi doreste sa procedezi cum ti-am sugerat dar constiinta acestei parti o am doar eu.

Tu esti, pentru mine, o fiinta independenta!

Ai mintea ta, ai emotiile tale, ai dorintele tale, intr-un cuvant, ai viata ta proprie. Eu sunt acum martorul evolutiei tale si, din cand in cand, in situatiile alese de tine, consilier, indrumator, ghid, banca de date, whatever. Te influentez deoarece tu vii catre aceasta influenta dar nu te controlez. Nici eu, daca as fi in locul tau, nu as vrea sa fiu marioneta cuiva. M-as bucura sa fi reusit sa te cresc in acest spirit (sau macar sa nu fi ucis acest spirit al libertatii inauntrul tau, in cazurile mai putin ideale)

Ce spuneti, dragi parinti, puteti renunta la control? E asa de dulce, stiiiiiu! Si ce puneti in loc, da, foarte buna intrebare! Asa este, daca nu vine sa se consulte cu tine? Daca te ignora cu desavarsire? Daca te evita? Daca nu te crediteaza? Si cel mai mare cosmar, daca prefera sa vorbeasca, regulat, cu altcineva? (nu sunt parinte, spuneam, dar adolescentii pe care i-am intalnit, din motive obscure, mi-au solicitat in mod limpede indrumarea)

Cum se trece de la „control” la „influenta”? Dintr-o data, precum in povestile despre care cred ca ofera copiilor imagini complet nerealiste, deci gresite, ale lumii? Fireste ca nu! Influenta se dezvolta treptat, pe masura de controlul scade. Daca iti place matematica, iti dau si cifre: la nasterea copilului tau controlul este aproape maxim (100 puncte, conventional) iar influenta aproape nula (incearca sa influentezi un bebelus de o luna astfel incat sa inceteze plansul, la 5 secunde dupa ce a inceput!). Pe la 9 ani (ai vrut cifre) controlul si influenta sunt 50-50. Cand a intrat la liceu (14-15 ani), controlul ar putea fi pe la 25 iar influenta la 75.

Whaaat? Controlul la 25? („Hai ca-mi pierd vremea cu articolul asta”-te aud, te aud!) Poate ai pierdut din vedere ultima parte: „iar influenta la 75”! „Si ce inseaman control 25, domnule specialist iubit de adolescenti dar care nu ai asteptat niciodata ingrijorat noaptea intoarcerea unuia?” Inseamna ca ai renuntat de mult la diferite forme de mituire (modalitati de a plati pentru cooperare, in loc sa o castigi natural), ai renuntat la amenintari, predici si binecunoscuta cicaleala, ai scos ideea de pedeapsa din fisierele tale mentale si esti dispus sa negociezi, sa asculti, din nou sa asculti, sa asculti foarte mult (am mai zis?) pentru a intelege o alta fiinta umana (accentul cade pe „alta”).

Controlul scade, influenta creste, ma crezi? (daca nu pe mine, poate pe Thomas Gordon, el macar a fost nominalizat la premiul Nobel) Dar influenta nu apare in mod miraculos: ea se dezvolta intr-o relatie, se bazeaza pe o conexiune, se hraneste din ceva invizibil si fragil, incredibil de fragil, construit in timp, cu atentie si afectiune, curiozitate calda in raport cu individualitatea celulilalt, emotii si sentimente acceptate si respectate (ihm, m-ai prins, din practica terapiei stiu trebusoarele astea!).

Morcovii si betele nesuferite isi prelungesc existenta mult dincolo de adolescenta, evident, in firme si corporatii cu nume sonore (stii foarte bine asta!), limitandu-i pe oameni si inghesuindu-i, cu mic cu mare, intr-un malaxor social-corporatist, echivalentul, la un alt nivel, al unui sistem scolar si universitar impersonal, infricosat de initiative nonconformiste, creativitate debordanta sau de gandirea critica din a carei absenta se nasc organisme fara coloana vertebrala sau cetateni superstitiosi, imaginandu-si interventia divina in momentele providentiale livrate, dezinteresat, de legile probabilitatii.

Nu putem fi prea diferiti de cei care am fost ieri si suntem destul de asemanatori cu cei de alaltaieri asa ca, daca vrem sa facem o treaba buna, de ce sa nu actionam potrivit inca din start? Nu ar mai fi nevoie de indivizi de teapa mea, suficient de obraznici pentru a le povesti parintilor despre drogul de care au devenit dependenti (numit „control”) dar pe care nimeni nu-l incrimineaza la modul serios deoarece toata lumea se teme de sevraj.

E mult mai comod, nu-i asa, sa fii terorizat de consumul de „iarba” sau de „speed” („crystal”, „crack” etc.-ghici de unde le stiu?) astfel incat sa eviti constientizarea faptului ca ai putea fi si tu intoxicat cu control (desigur, Poirot, nu ma refer la toti parintii, cum as putea cadea in pacatul generalizarii simpliste dupa ce tocmai am amintit de gandirea critica?) Stiu ca nu-ti face bine adresarea asta directa si, purtat de un val de compasiune budista (reziduu karmic al unor meditatii desfasurate intr-o viata anterioara), ma opresc. Poate am reusit sa transmit diferenta dintre „influenta” si „control” iar tu ai ce dezbate impreuna cu fiica ta adolescenta sau baiatul tau post-adolescent (he he, credeai ca se termina chinul la 18 ani?). Daca iti par niste idei stranii pentru societatea romaneasca (media statistica) eu ce as putea comenta? Chiar asa sunt! Sa ne reamintim ca traim intr-o tara in care iubitorii de caini gasesc la fel de straniu sa stranga in urma patrupedului iubit (promo la alt articol!). Si la fel de stranie, in urma cu cateva decenii, era libertatea femeilor de a vota. Traim intr-o lume ciudata, asta e sigur.