Pentru ca de cele mai multe ori, de-a lungul ei, viata mi-a fost legata de prezenta copiilor, nu pentru ca ii caut, ci pentru ca ma pomenesc cu ei in jurul meu, vin cu doua idei despre copii, nu neaparat noi, ci mai degraba emotionante, reamintite daca au fost cumva uitate.
Din relatia cu copiii sau uneori doar privind copiii, ai nostri sau ai altora, avem intr-adevar de invatat. De pilda, eu am invatat sa schiez in urma cu cativa ani, privind la copii de 4-6 ani care stiau deja sa schieze. Pareau sa stapaneasca partia cu miscari simple, clare pe care le executau parca cu incetinitorul, fara nicio graba si fara teama de a gresi sau esua; o cazatura e atat de naturala, luata ca atare, se ridica si porneste mai departe. Pentru adulti, acest sport este o foarte buna ocazie de a te pune in contact cu propriile temeri, de a-ti constientiza trairile in situatii limita si de a creste increderea in propria persoana. Sa vezi ce disperat e un adult cand sta sa cada! Privind acesti copii in plina desfasurare, imi parea ca ei au obtinut deja aceste calitati din relatia cu parintii, iar acum, prin sport, doar si le cultiva; de i-ar tine macar pe ei aceasta siguranta de sine, acest curaj sanatos, necontaminat de fricile altora. E atat de usor sa sadesti in sufletelul unui copil increderea sau frica: doar spunandu-i sau demonstrand prin propria atitudine. Si ce semeni acum, in prima parte a vietii lui, frica sau incredere, asta vei culege, vei vedea la copilasul tau in viitorul imediat sau indepartat. Da, uneori copilul pare ca ascuta numai de frica, toti stim asta macar din cateva experiente personale, muncim cu frica de sefi (nu e cazul meu, ai mei sunt OK), invatam de frica (nu la cursurile lui Adrian, se stie) – executia este garantata, cu efecte imediate, dar cu consecinte pozitive pe termen lung egale cu zero barat. Ca parinti, educatori, profesori suntem tentati sa folosim aceasta tehnica, adica sa bagam putin frica in ei sa stie cine e sefu’, in primul rand ca suntem familiarizati cu ea, este economica din punct de vedere energetic si cu efecte imediate; obtin din partea copilului un raspuns rapid (sa manance, sa se spele, sa se imbrace, sa se culce) – ca daca ar fii dupa el, ar fi gata maine. Cum sa faci un copil de 1 an jumate – 2 ani jumate sa inteleaga ca este momentul sa plecam de acasa pentru ca altfel ratam programarea la medic. Lui putin ii pasa, e in lumea lui de copil, iar joaca si explorarea sunt prioritatile lui acum. Atunci ce te impiedica sa intri pentru cateva minute in lumea lui si sa faci din misiunea ta (imbracatul, de ex.) un joc interesant pentru el. E simplu, capteaza-i atentia, fii partenerul lui de joc. Inainte de a apela la misteriosul si fortosul “bau-bau” sau alte substitute adaptate dupa vremurile noastre sau dupa imaginatia parintilor, vreau sa te intreb daca stii cat de greu ii scoti din minte unui copil teama de un personaj inexistent, un obiect sau persoana, de multe ori acea persoana fiind chiar unul dintre parinti. Pentru tine, ca parinte, au fost doar doua vorbe aruncate in criza de timp sau de nervi. Pe el, micutul, il urmaresc cuvintele tale, se transforma imediat in imagini, le viseaza, creaza in jurul lor tot felul de povesti. Spunandu-i de cateva ori, el traieste de fiecare data povestea, reactualizeaza teama cu o intensitate amplificata, ii va fi din ce in ce mai frica. Deja s-a format un pattern emotional, o matrice, un model de relationare si comportamental. Ei da, copilul face acum ce vrei tu si cand vrei tu, ce copil minunat, dar cu ce pret? Afara e vopsit gardul (ca tot sunt amatoare de proverbe) – adica face exact ce se cere, ce trebuie, inauntru-i leopardul – frica, pe care ulterior nu o va mai constientiza “nu mi-e frica de bau-bau”, dar va exista acolo si se va activa cand ti-e lumea mai draga (in pragul vreunui examen sau concurs? foarte posibil). Acesta devine un model actional: copilul, ulterior adultul va actiona sau nu va face nicio miscare – de frica.
In primii 2-3 ani de viata se traseaza harta emotionala a viitorului adult, iar autostrazile acestei harti interioare sunt conturate decisiv de relatia cu parintii.
Acum, stiind sau citind a mia oara ca viata copilasului tau este in mainile tale, te intreb ce fel de om vrei sa cresti? Tu alegi daca vrei sa fie un fricos cuminte si politicos sau un adult increzator in popriile posibilitati, curajos, indraznet. Acesta din urma este un fost copilas lasat sa exploreze, incurajat, asistat, caruia i s-a explicat cu rabdare, de mai multe ori daca a fost nevoie, pe aceeasi tema, un copil care a fost lasat sa-si traiasca propria copilarie in ritmul lui, un copil respectat (pai cum? nu el trebuie sa ma respecte pe mine – parca aud), un copil care a fost ascultat, atat in ceea ce are de comunicat cat mai ales spre satisfacerea nevoilor lui. In doua cuvinte, disponibilitate emotionala pentru propriul copil, adica sa ai timp si chef de el. Suna dur, stiu si parca il aud din nou pe profesorul Adian Nuta spunand la cursul de Psihologia cuplului: “Ca sa ii oferi copilului ,, lapte si miere” trebuie sa fii tu in primul rand fericita. Daca nu esti fericita, ii poti transmite copilului tau tristetile tale, frustrarile tale.” – Of… neverending story!
Sunt intrebata ocazional de viitoare mamici, ce anume trebuie sa stie o mama care doreste sa-si creasca armonios bebelusul inca din prima parte a vietii. Raspunsul este simplu si il voi sublinia in cele ce urmeaza.
Dupa ce s-a nascut bebelusul meu, m-am trezit asa, deodata ca stiu foarte multe despre rolul de mama si despre ce am de facut, doar privindu-l, fiind atenta la el (instinctul matern). El singur imi transmite prin miscari, gangurit, dar mai ales prin plansul de diferite tipuri, ce are nevoie: sa manance, sa fie schimbat de scutecele, sa fie luat in brate. Nimic complicat si nu e nici o filosofie, doar fiind receptiva la nevoile lui, fiind in prezenta, acolo, pentru el. Din pacate, fiind una din categoriile de persoane cu care lucrez, aud in continuare aproape zilnic aceeasi sintagma transmisa transgenerational, (mai ales de la soacra la nora – glumesc, dar nu-i de ras) “Nu-l iau in brate ca se invata asa!” Si cum nu ofer sfaturi decat daca mi se cer, nu pot decat sa privesc cu parere de rau pentru ca suntem inca aici cu aceste meme despre cresterea copilului si doar imi spun in sinea mea, acum si voua ce gandesc: cat crezi ca te va solicita copilul tau sa-l tii in brate? Probabil pana pe la 9 luni cand va incepe sa exploreze singurel mediul extins din jurul lui, mergand de-a busilea, hai sa zicem pana la un an, din ce in ce mai rar. E atat de greu pentru tine, mami, sa-i oferi acest gest cand are nevoie? E atat de greu sa raspunzi nevoilor lui, atunci cand iti cere, nu atunci cand crezi tu ca trebuie? Nu a zis nimeni ca e usor sa fii mama. Ia-o ca pe o investitie in propriul tau copil, cu scopul de a-l securiza emotional si a creste langa tine un omulet curajos si increzator in sine, in ceilalti si in mediu (adica optimist). Crezi ca merita si copilul tau? Atunci tine-ti copilul in brate atat cat are nevoie si el singur se va desprinde cand si-a facut “plinul” de afectiune si securitate.
Cand nu este tinut suficient in brate sau daca desprinderea de mama se face fortat sau brusc, fara ca micutul sa fie pregatit pentru asta, copilul traieste sentimentul de insecuritate, de abandon (tradus mai tarziu in teama de a fi parasit). Chiar daca bebelusul nu s-a despartit efectiv de mama, dar nici nu a beneficiat de imbratisarea sa, reactia copilului (fara a insista asupra acestor reactii si consecinte, descrise pe larg in teoria atasamentului) este urmatoarea: plange dupa mama, o cauta tot timpul, ii solicita sa fie luat in brate, ii cauta prezenta si incearca sa-i capteze atentia prin tot felul de metode (unele foarte neplacute, sparge paharul, strica, se imbolnaveste), se tine dupa ea (se tine dupa fusta mamei), va alerga dupa ea mult timp de acum si dupa cum ti-ai dat seama, va fi trecut de mult de varsta de un an, devenind un mic cersetor de iubire.
Daca lucrurile au decurs bine si a primit atat cat a avut nevoie, pe la un an, copilul se va detasa singur, descoperind alternative pentru compania securizanta a mamei sau va fi ocupat cu explorarea mediului din ce in ce mai extins. Se va intoarce din cand in cand in bratele tale, pentru a se simti in siguranta, apoi din ce in ce mai rar, cand este obosit si il dor piciorusele. Iti vei mai dori poate tu sa-l mai tii, mai prinde-l daca poti, el este deja ocupat cu altele. Se va intoarce uneori si se va cuibari la tine in brate doar pentru a-ti arata cat de mult o iubeste pe mami, nu in public, “acum sunt mare, am 3 ani jumate!”
- Mami… – il vad cum se opreste in dreptul usii, tragand cu ochiul la mine, ca si cand ar vrea sa-mi spuna ceva, dar nu stie cum.
- Ce s-a intamplat, puiule? Ai facut o prostioara?
- Da…Una mica-mica-mica!
- Hai sa vedem! – in timp ce se juca la baie cu apa, au sarit cativa stropi pe arsenalul meu de cosmetice. Ai dreptate, chiar ca-i mica!