De ce nu exista profesori de gravitatie

Am avut candva doi ani insa nu-mi amintesc nimic. Pe de alta parte, cei care au avut grija de mine atunci este posibil sa-si aminteasca, desi au trecut deja patru decenii. De ce? Deoarece nu pot fi uitate cu usurinta momentele in care dragostea perfecta inceteaza si incepe haosul.

Da, teribilii doi, la ei ma refer. Luptele pentru putere. Descoperirea plina de incantare a unui mic si neinsemnat cuvintel: Nu! (si folosirea lui cu o frecventa diabolica) Adultii din jurul meu (cati au mai ramas) nu par a fi traumatizati de acei ani, probabil pentru ca de mic am fost asemenea unui calugar tibetan (calm si meditativ, vreau sa spun). Poate ca perioada 2-3 a fost una linistita, lipsita de crize si incercari zadarnice de a impune o structura.

Esti si cazul tau, in acest moment? Cu alte cuvinte, avand un prichindel care tocmai a invatat sa spuna „Nu vreau!” , te confrunti cu mici probleme de impunere a autoritatii? (echivalente, ca traire emotionala, cu incercarea de a-i converti pe mujahedinii afgani la afectiune neconditionata pentru aproapele crestin din fortele NATO). Si daca „da”, se intampla, ocazional, extrem de rar, vreau sa spun, practic niciodata, sa tipi la ala micu’?

Sa tipi deoarece nicio alta metoda nu mai functioneaza? („vorba buna” a fost prima taiata de pe lista) Hartuirea, amenintarea, cicaleala si alte modalitati „soft” au dat gres. Nici impunerea prin forta nu pare a avea cel mai bun randament. Tot ce-ti mai ramane de facut este sa tipi. Desigur, ai promis, undeva in trecutul indepartat, ca nu vei face niciodata asta. Insa o faci si chiar regulat. Pentru ca te simti depasit(a). Fosta dulceata, actuala fiinta posedata de demonii incapatanarii, nu are de gand sa cedeze. Poate ca este un viitor lider. Poate va deveni un adult dominator si va avea acces la un status inalt (implicit, si la o serie de femei indragostite de psihologia evolutionista si predictiile ei). Poate are deja un nivel cosmic de incredere in sine, astfel incat sa nu-si faca griji pentru ceea ce crezi tu (sau cei din jur, care asista la scena) despre el. Cine stie?

Un lucru este sigur: nu face si nici nu intentioneaza sa faca ceea ce ii ceri. Esti exasperat(a). Tipi, normal! Ai tipat si ieri. Am renuntat la interpretarea hartilor astrologice si, cu toate acestea, iti pot spune ca vei tipa si maine. Pare a fi cel mai incurajator articol pe care l-ai citit in ultimul timp, nu?

Ah, si am uitat sa mentionez: ai renuntat la un job satisfacator pentru a sta acasa si a-ti creste copilul. Pentru a fi „un parinte bun”. Numai ca nu esti! Simti asta in fiecare zi. Regreti ca nu esti la birou si trebuie sa te lupti cu un catar, cu urechi ceva mai mici. Ai vrea sa fii in alta parte. Sa nu mai tipi. Sa fii linistita. Calma. Zen. Fotocopia lui Dalai Lama (insa numai daca-ti place foarte mult stiinta, cum pare a fi inclinat His Holiness)

Dar nu esti. Esti furioasa. Esti un vulcan in eruptie si nu-ti place de tine. Asa ca vrei sa te poti stapani. Foarte tare iti doresti asta. Ai da oricat pentru puterea de a te stapani. Acesta este momentul in care apar eu (pe un cal alb sau, fiind criza, pe un magar mai deschis la culoare). Am cateva idei dar nu-ti impartasesc, gratuit, decat una (o prietena fidela a blogului m-a intrebat de ce nu am introdus o taxa pentru accesul pe blog..well, I’m thinking on it!)

Pentru a reusi in ceea ce-ti propui ai nevoie de o motivatie puternica. „Vreau sa fiu un bun parinte, nu e asta o motivatie suficient de puternica?” Hmm, cred ca iti poti raspunde singura. Ti se pare ca functioneaza? Nu functioneaza, fireste, de aceea citesti acest articol (si 100 de alte carti inutile). Este o motivatie respectabila dar nu este puternica. Orice parinte trebuie sa-si doreasca sa fie un bun parinte, nu? (chestiile astea cu idealul –trebuie sa fiu intr-un anumit fel- sunt condamnate din start, crede-ma!) Faptul ca nu reusesti sa fii un parinte bun (uita-te la tine cum tipi ca o apucata) te enerveaza si mai tare. Sau te deprima. Sau si una si alta. Oricum, nivelul satisfactiei tale cu viata se prabuseste (ai mai citit undeva asta?).

De aceea imi permit (aroganta maxima, eu nefiind parinte-vezi, de aceea sunt calm, hi hi!) sa-ti sugerez, asa, subliminal, esti relaxata acum, da?, tot mai relaxata, linistita si poate cu un usor zambet pe fata, iti propun, zic, in timp ce tu te relaxezi in continuare, aproape fara sa vrei, o motivatie cu adevarat puternica:

Ti-ai putea dori sa te bucuri de calitatea de a fi parinte.

Cred ca observi diferenta: in loc sa-ti propui sa fii un parinte bun, eventual unul perfect, ai putea incepe prin a-ti dori sa te bucuri de realitatea de a fi parinte. Lasa idealurile in cerul lor iluzoriu si coboara cu picioarele pe pamant! A nu tipa, adica a fi calma, e ceva binefacator nu doar pentru micuta dihanie cu ochisori minunati ci si pentru tine. Este placut sa nu tipi si sa simti ca detii controlul asupra situatiei (inca!).

Nu e aceasta solutia ci e doar inceputul solutiei: o motivatie care sa functioneze. Stiu ce spun, ma bazez pe o multime de studii (dar nu le mai citez pentru ca oricum nu ai timp sa le citesti). Sunt pasionat de psihologia motivatiei si parentajul, la borna 2+, e doar una din nenumaratele situatii in care intelegerea mecanismelor motivatiei poate fi aplicata.

Ti-ai dorit sa fii parinte. Esti parinte (poate un pic prea devreme, dar ce mai conteaza, esti in acest rol!). Merita sa faci din aceasta situatie cea mai buna situatie cu putinta. Merita sa-ti doresti, acum, daca tot esti parinte, sa te bucuri de cine esti. Nu este suficient pentru a nu mai tipa dar este un inceput. Inceputul cel bun.

Acesta este un articol strict pentru mame (desi tatii ar putea intelege si ei multe lucruri). Propun un experiment ale carui rezultate sa fie incuiate intr-un seif si deschise peste cel putin 30 de ani. Ar fi de preferat ca mamele care participa la el sa aiba copii nu mai mari de 7 ani. Procedura e simpla:

„Roaga o prietena sa-ti dea un bip la fiecare 25-50 de minute, aleator (adica la 29 de minute, de exemplu, apoi la 46, dupa aceea la 33 etc.). In clipa in care auzi bip-ul tu scrii pe o foaie de hartie, pregatita deja, ce anume faci in acel moment si cat de satisfacuta esti cu ceea ce faci (pe o scala 1-10, 10 fiind maximum de satisfactie). Asta e tot (daca ai suficienta rabdare, experimentul poate dura o saptamana)”.

Ceva asemanator a realizat Kahneman (Daniel, de-acum il stii, sper, dupa cata publicitate i-am facut) si echipa lui cu un esantion reprezentativ de frantuzoaice respectiv cetateni americani de sex feminin. Era mult mai simplu sa le intrebe „Cat de satisfacuta esti cu viata ta in ultimele 7 zile (sau ultima luna, sau ultimele 3 luni, sau ultimul an, nu conteaza)?”, adica sa le puna intrebarea standard din studiile consacrate fericirii, insa ceva din mintea lui geniala i-a spus ca ar putea exista o metoda de masurare a fericirii mai acurata. Cei cativa cunoscatori pe care ii stiu (si altii pe care nu-i stiu) sunt deja la curent cu cele doua tipuri de sine (self/selves) identificate de Kahneman, anume sinele care isi aminteste respectiv sinele care experimenteaza.

Primul raspunde la intrebarea standard (si o face intr-o maniera biasata), al doilea raspunde la intrebari referitoare la prezent, un fel de „Cat de fericit esti cu ceea ce faci acum?” (raspuns: „9 din 10, citesc un blog captivant”). De la postularea celor doua tipuri de sine pana la identificarea unei modalitati noi, mai valide, de masurare a wellbeing-ului (starea de bine experimentata/traita) nu a mai fost decat un pas. Metoda usor modificata (de mine), prezentata mai sus, este acest pas. Desi in mod evident mai complicata decat tehnicile traditionale, ea dispune de un grad de acuratete mult mai mare, deoarece wellbeing-ul este in mod limpede influentat de experientele zilnice iar acestea pot fi captate.

Neavand astampar, dupa ce practic a fondat domeniul behavioral economics (un nume fancy pentru ceea ce este, de fapt, psihologie), Kahneman a revolutionat si studiile dedicate fericirii, lansand ceea ce acum se numeste hedonic psychology. Nu stiu daca mamele aflate in vizita chiar se vor angaja in experimentul propus (macar o zi, totusi?) dar pot prezice, cu relativa siguranta, ca femeile si barbatii care vor citi urmatoarea afirmatie, mai ales daca nu sunt obisnuiti cu ideile pe care le promovez, o vor respinge.

Este vorba de (inca un) mit pe care cercetarea stiintifica il demoleaza (sau macar il face sa se clatine putin). Mitul se refera la ceva extrem de valorizat in societate, ceva despre care, daca nu ai copii, esti intrebat(a) in mod regulat (si iritant), de parinti, matusi, veri, colegi, prieteni, vecini si, de ce nu, postas, casiera de la supermarket-ul de vis-a-vis si politistul de proximitate. Conform lui (mitului), oamenii care au copii sunt fericiti. Iar afirmatia pe care prevad ca urmeaza sa o respingi este:

Cei care au copii sunt mai putin fericiti decat erau inainte de a-i avea.

Spun lucruri ciudate, nu-i asa? Toata lumea stie despre copii ca iti lumineaza casa si aduc bucurie prin simpla lor prezenta. Si multi parinti in varsta, privind retrospectiv, se felicita pentru alegerea pe care au facut-o (sex si apoi tot restul). Cu mici exceptii, suntem cu totii mai fericiti deoarece avem copii. E normal sa fie asa. Si chiar asa este!

Sau poate nu? Daca ne pacalim pe noi insine? Daca tot ceea ce conteaza este propagarea genelor iar fericirea pe care  presupunem ca o aduc copiii (inainte de a-i face) o modalitate excelenta (pe langa orgasm) de a raspunde acestui imperativ? Altfel spus, mitul fericirii care ne cade in cap ca urmare a nasterii unui mic monstru cu plamani exceptionali (in primele luni, fireste) ar fi, pe langa placerea sexuala de scurta durata (din pacate) un motivator puternic in serviciul perpetuarii speciei.

Cum putem sti? Intr-un singur fel: masurand nivelul de fericire („bunastarea subiectiva”, intr-un limbaj mai tehnic) la cei care nu au copii, au copii si au avut copii (nu in sensul ca le-au murit copiii ci ca „au plecat din cuib”, fiind acum nu copii ci adulti, desi, nu-i asa, „toata viata va fi fata/baiatul meu!”). Exact asta  au facut Kahneman si alti ciudati. Iata cateva rezultate:

• Fericirea experimentata a mamelor coreleaza negativ cu timpul petrecut cu copiii („sunt mai fericita cand dormi sau esti in grija altcuiva”)
• Satisfactia experimentata in interactiunea cu copiii este putin mai mica decat bucuria de a face mancare sau a spala rufe (mame denaturate, nu am nicio indoiala!)
• Singurele lucruri mai neplacute decat ingrijirea copiilor sunt sa mergi la munca („daily commute”) si, evident, sa muncesti (au un U-index de 29 respectiv 27% in timp ce „child care” este la 24%-nu am timp sa-ti explic ce este un U-index dar crede-ma ca e ceva de rau, de aceea nu e bine sa fie mare, sexul, de pilda, fiind cotat de aceleasi femei cu 5%)

Nu trebuie sa tinem cont de aceste cercetari chipurile stiintifice, sunt de acord. Totusi, daca ele surprind realitatea? Daca jocul evolutionist implica mize atat de mari incat orice distorsionare a realitatii, inclusiv la nivel colectiv (mituri sociale) este acceptabila? Daca naturii nu ii pasa deloc de gradul nostru de satisfactie cu viata si nu vrea decat sa mai traim o zi, si apoi inca o zi, si inca una, suficient de multe pentru a potrivi, la un moment dat, un organ tubular cu unul concav si ulterior, a avea grija de rezultatul acestei placute probleme de geometrie?

Ma vindec, treptat, de iluzii, si astazi impartasesc,iata, una care iti va solicita considerabil toleranta (mai ales daca esti mama). Doar un IQ sub 80 ar putea intelege ca recomand abandonul sau neglijarea copiilor (nu am motive sa cred ca acest blog este vizitat de handicapati dar simt nevoia sa ma asigur). Tot ce spun este ca ideea, explicita dar mai ales implicita, conform careia este bine sa ai copii, deoarece asta te va face fericit(a), mai ales daca esti femeie si ai grija de ei, ar putea fi gresita.

Dupa ce nasti un copil fericirea nu creste ci scade! Si continua sa scada, arata un studiu britanic (Ipsos MORI Survey, 2007), pana in adolescenta, apoi incepe sa urce usor, atingand nivelul de inceput (inainte de nasterea ingerasilor pe care iti vine, rareori, sa-i strangi de gat) dupa ce minunatele progenituri o uschesc de-acasa, definitiv. Nu cunosc metodologia acestui studiu (mentionat intr-o carte credibila) si nu garantez pentru el. Insa in privinta lui Kahneman nu as avea indoieli. Alte studii, despre care am mai scris, clasice (adica au folosit tehnici traditionale), sustin si ele scaderea (prabusirea?) nivelului de satisfactie cu viata din clipa nasterii copiilor.

Daca te-am provocat suficient si esti in cautarea adevarului, ai putea fi interesata de experimentul mentionat la inceput. Nu trebuie sa publici nicaieri rezultatele si nici macar sa faci cele cateva calcule statistice necesare. Iti poti rezerva aceasta surpriza pentru anii mai dinspre pensie, cand iti vei aminti, cu o placere nostalgica, incantatoarele momente din timpurile de aur ale parentalitatii. Abia atunci, daca mai traiesc, imi poti scrie un mail. Sau lui Daniel Gilbert, un alt ciudat (de la Harvard), cel care sugera ca, deoarece oamenii vor sa fie fericiti iar genele „vor” sa se propage, oamenii ar putea fi mobilizati sa faca si sa creasca copiii fara sa fie excesiv de constienti ca in felul acesta se supun genelor. In fond, cui i-ar placea sa se stie manipulat si, in acest caz special, cui i-ar placea sa se stie manipulat de niste secvente (informationale) lipsite de viata?

Sper ca realizezi, aceste idei reflecta doar ingeniozitatea maladiva a catorva minti care au prea mult timp liber la dispozitie. De fapt, asa cum stiu foarte bine miliarde de oameni, a face si a creste copii sunt procese care te fac mai fericit(a). Probabil ca nu exista ceva mai inalt pe lumea aceasta, ceva mai implinitor sau dezirabil. Eu inca nu am copii dar acum, la sfarsitul acestui articol, imi dau seama ca e timpul sa fac unul (sau doi, dintr-o data?). Si chiar…ups, am primit un bip. Trebuie sa notez cat sunt de fericit in clipa asta. Si nu stiu de ce imi sclipeste, pe ecranul interior (acela pe care se uita omuletul din articolul despre perceptia portocalei), o expresie: „disonanta cognitiva”. Nu inteleg. Care este, de fapt, concluzia acestui articol?

Kahneman, D., Krueger, A. B., Schkade, D., Schwarz, N., & Stone, A. A.  (2006). “A survey method of characterizing daily life experience: The Day Reconstruction Method.” Science.

Kahneman, D. & Riis, J. (2005). “Living, and thinking about it: two perspectives on life”. In F. A. Huppert, N. Baylis & B. Keverne (Eds.), The Science of Well-Being. Oxford: Oxford University Press, pp. 285 – 304.

Kahneman, D., Krueger, A. B., Schkade, D., Schwarz, N., & Stone, A. A.  (2004). “The day reconstruction method (DRM): Instrument documentation”.

Stone, A. A., Shiffman, S. S., DeVries, M. W. (1999). ‘Ecological momentary assessment’. In D. Kahneman, E. Diener, N. Schwartz (eds.), Well-being, The Foundations of Hedonic Psychology, New York: Russell-Sage, pp. 62-84.

Sharot, Tali (2011), The Optimism Bias, Constanble&Robinson, London  (Sharot is a research fellow at University College London’s Wellcome Trust Centre for Neuroimaging)

Simt nevoia, din cand in cand, sa revin asupra conceptului de heritabilitate, stimulat de intrebarile unor parinti usor alarmati de articolele pe teme studiate de genetica comportamentala. Si voi lua, astazi, exemplul concret al inteligentei.

Heritabilitatea inteligentei masurate prin testele IQ (pe care o putem numi inteligenta analitica, astfel incat sa o distingem de inteligenta practica sau inteligenta creatoare, cum ne propune Robert Sternberg, un fost presedinte APA) este estimata undeva intre 0.4-0,8. Psihologii cu vederi mai radicale (Arthur Jensen, de pilda, ca sa aleg un exemplu spectaculos) tind sa acorde o greutate mai mare genelor si considera ca 0,7-0,8 sunt cele mai bune estimari. Psihologii aflati la celalalt pol, din aceasta cauza, sunt inclinati sa-i acuze de determinism biologic si, probabil, sa-i ocoleasca pe strada.

Faimosul articol din Wall Street Journal (15 decembrie 1994), semnat de cei mai importanti 50 de cercetatori din lume, pe tema inteligentei, redactat de Linda Gottfredson (profesor de psihologie educationala la University of Delaware), recunoaste intervalul 0,4-0,8 si accepta ca pozitia majoritara acorda genelor o putere de influenta mai mare decat a mediului. Mai mare cu referire la ce? Ce anume influenteaza genele intr-o proportie superioara?

Diferentele de IQ dintre indivizi!

Ai citit cu atentie? Nu am spus ca IQ-ul tau, sa zicem de 120 (inteligenta superioara), se datoreaza in proportie de 60% parintilor tai (genele care codifica inteligenta primite de la ei) iar restul de 40% este rezultatul influentei mediului. Nimeni nu poate spune de unde vin cele 120 de puncte. Daca acceptam o heritabilitate de 60% (sau 0,6), interpretarea acestui numara suna astfel:

Intr-o populatie din care faci si tu parte, 60% din diferentele intre IQ-uri sunt explicabile prin factori genetici. Tot asa, daca am cauta sa explicam nu diferentele de inteligenta ci diferentele de inaltime, heritabilitatea ar fi undeva intre 85 si 95%, deoarece inaltimea este o caracteristica inalt heritabila. Heritabilitatea se refera intotdeauna la o populatie (diferentele intre indivizi dinauntrul unei populatii) si nu la indivizi izolati.

Cele 120 de puncte IQ nu-ti vin de la tata (sau mama) in proportie de 60%. Adica, la conceperea ta, tata nu a zis „Fiule, ia de aici 72 de puncte (60% din 120) si pentru restul te descurci tu!”. Nimeni nu stie care este contributia tatalui, care este contributia mamei sau daca bona are si ea o contributie de 1-2 puncte. Doi parinti cu un IQ mai mare de 130 pot avea surpriza uriasa a unui copil cu un IQ 100 (sau, in cazuri extreme, cu o probabilitate foarte mica, dar reala, a unui copil cu handicap mental).

Mai mult decat atat, heritabilitatea nu este un numar fix. De exemplu, daca printr-o minune social-democrata oportunitatile educationale ar fi identice pentru toti copiii, adica daca nu ar fi nicio diferenta intre scoala britanica si scoala de la coltul blocului, varianta introdusa de acesti factori de mediu ar scadea si, implicit, heritabilitatea ar creste. La limita, am putea avea o heritabilitate de 100%, adica diferentele dintre aptitudinile intelectuale ale copiilor, masurate standardizat, ar fi complet explicate de factorii genetici (si atunci ai putea spune: „Multumesc, dragi parinti, tocmai m-ati impovarat cu un IQ 85 pentru tot restul vietii!”-desi nici aceasta afirmatie nu este in totalitate adevarata, existand voci, sau visatori, sau, poate, indivizi genial inzestrati care nu acepta imuabilitatea IQ-ului, un fel de „condamnare la N puncte IQ pe viata”, indiferent ce ai face).

Pana la acel punct din viitor, insa (despre care eu, unul, cred ca nu va veni niciodata), daca esti parinte (sau urmeaza sa devii), merita sa faci economii pentru a-i oferi copilului tau o educatie mai buna, incepand cu gradinita si incheind cu studiile postuniversitare (voi reveni cu aceasta tema, foarte incarcata emotional!). Si, pentru a linisti si mamicile alertate care imi scriu intrebandu-se daca mai are sens sa-si stimuleze intelectual copiii, din moment ce jocurile sunt deja facute de gene (eroare, nu sunt!), recomandarea mea este sa-si asculte cele mai bune instincte si sa nu inceteze a face ceea ce deja fac pentru dezvoltarea cognitiva a progeniturilor. E adevarat, o parte din aceste eforturi, in timp, s-ar putea dovedi inutile, insa cuvantul cheie din afirmatia de mai sus este „o parte” (iar „partea” poate fi mica).

Revenind la heritabilitate, in speranta ca sunt mai degraba clar decat obscur, reiau principalele idei:

1. Heritabilitatea nu se refera la indivizi ci la o populatie (IQ-ul tau nu este heritabil)
2. Heritabilitatea nu este un atribut fix al unei trasaturi (in exemplul de mai sus, al inteligentei). Ea poate diferi dramatic intre populatii diferite, la momente de timp diferite.
3. O trasatura inalt heritabila poate fi schimbata.
4. Heritabilitatea este legata de varianta si nu de medii (vezi un alt articol)

Cu referire strict la inteligenta, studiile la zi arata, convingator, ca IQ-ul se stabilizeaza gradat in timpul copilariei si se schimba foarte putin dincolo de 20 de ani (ba chiar inteligenta fluida intra intr-un declin usor spre sfarsitul anilor de adolescenta  si ceva mai accelerat dupa aceea, astfel incat pe la 70 de ani pierderea este de cel putin o deviatie standard – adica rationamentele parintilor tai in varsta sau ale profesorilor care refuza sa se pensioneze sunt mai modeste decat in zilele lor de glorie). Nimeni nu stie, deocamdata, cum sa amplifice IQ-urile mai mici in mod permanent (adica cresterile sa nu fie efemere-un studiu minunat, despre care as fi vrut sa-ti povestesc, daca mi-ar fi reusit smecheria cu dilatarea relativista a timpului, arata cum IQ-urile copiilor scad semnificativ in timpul vacantei de vara, so outrageously funny).

Pe de alta parte, statusul socioeconomic pare a fi un factor crucial in stabilizarea la un nivel inalt a IQ-urilor copiilor, asa cum se poate vedea din rezultatele destul de tulburatoare ale unor studii pe copii adoptati. Cresterea medie raporatata (SSE inalt vs SSE precar) a fost, incredibil, de 12 puncte (Capron & Duyme, 1989, Nature). De aici nu rezulta ca in familiile cu venituri modeste nu pot creste copii cu IQ inalt ci ca,in medie, pentru un copil crescut intr-un mediu middle- sau upper-middle class, sansa de a accede la un IQ superior este mai mare. In acest  punct ii las pe prietenii blogului cu vadite inclinatii de stanga (left-wing liberals, in jargonul american) sa elaboreze solutii realiste, apte sa transforme societatea intr-un loc mai bun. Si eu sunt convins ca aceste solutii exista dar sunt deosebit de sceptic cand ma gandesc ce nivel de altruism, la nivel social, ar fi necesar pentru materializarea lor.

Pana una alta, cei care avem un IQ cat de cat onorabil (mai mare de 90, asta vreau sa spun), putem sa ne bucuram pentru aceasta sansa, asa cum ne bucuram de o vedere buna sau au auz acceptabil, stiind ca heritabilitatea inteligentei, undeva intre 40 si 80 % (eu inclin catre 50-60%), nu spune nimic despre noi, ca indivizi, si nici despre parintii nostri. Iar in cazul in care se intampla sa avem copii foarte inteligenti, separat de biasul perceptiei selective („nu ca ar fi al meu”), putem evalua situatia exact asa cum este: o intamplare placuta!