De ce nu exista profesori de gravitatie

Articol scris de Sorina Sovagau

Atunci cand vor fi intrebati care imi este pretul, cei ce m-au vazut cocotata pe raft vor raspunde rapid si fara greseala: inghetata de vanilie si orice episod/minut/secunda din “M.A.S.H.” in care apare Hawkeye Pierce (sa ne intelegem: pret de cumparare – si la mine, din gasca fiind, functionand acelasi principiu universal de sporire sigura a averii: sa cumperi o femeie cu cat face si s-o vinzi cu cat pretinde ca face).

Alan Alda, carevasazica.

Actor de teatru si film, scenarist, regizor, amfitrion al documentarului-serial “Scientific American Frontiers”, premii Emmy, Golden Globe, People’s Choice, “M.A.S.H.”, “The West Wing”, “Same time, next year”.

Are mai putina importanta acum faptul ca, fizic, Alan Alda seamana suficient de intens cu cei doi barbati care mi-au marcat copilaria: primul baiat de care m-am indragostit si primul barbat de care am fugit (de fapt, are exact atata importanta cata pot si vreau sa-i ofer si exact atata valoare cata am dreptul, in afara contextului istoriei de viata, sa-i atribui). Poate fi insa relevant ca il vedeam intotdeauna pe Alan in spatele lui Hawkeye (ceea ce ar putea insemna, pentru unii, ca nu si-a facut bine treaba, iar pentru altii, ca si-a depasit conditia) si ca, in clickuri de viitorimi trecatoare, citeam deja din cartile de memorii pe care avea sa le scrie. (Nu pentru ca m-ar duce mintea prea mult sau prea sus, ci pentru ca, in forma ei neancestrala, desfasurarea existentelor noastre este enervant de previzibila.)

“Sa nu-ti impaiezi niciodata cainele” e titlul uneia dintre carti (“si alte lucruri pe care le-am invatat in viata”).

Intr-o zi, Rapsodie (caci despre acest cocker mare si negru facem vorbire), a mierlit-o, bietul, din mult prea multe resturi de mancare chinezeasca. Pierdere grea pentru copilul de-atunci, muncite scheme de actiune ale tatalui pentru interiorizarea cat mai usoara a intamplarii de moarte de catre copil, efort sustinut si conjugat de a pastra, intr-o memorie de impietrita durata ceea ce, foarte evident, era deja rapus. “Sa-l impaiem.”, a zis tatal. “Sa-l impaiem.”, a zis si copilul. “Duceti-va naibii cu foarfecele astea de-aici!”, ar fi zis Rapsodie, de-ar fi putut. “Ce expresie avea de obicei?”, a intrebat, plin de profesionalism, profesionistul. “La dracu’!”, cred c-a spus copilul (desigur, Alan nu si-a fi permis o astfel de neonoranta exprimare), “Ce expresie? Care expresie? Nu sunt toti cainii la fel?!” (L-am fi contrazis, de l-am fi auzit, si i-am fi raspuns ca nu, unii caini se expresioneaza in javre.) Copilul nu gresea. Ce expresie am eu? Ce expresie ai tu? Ce tuşă emotionala are un caine? Da’ Lio Liolescu, fortificata mea broasca testoasa? Sa fim seriosi: in viata, mai merge sa azvarli cu metafore, nuante si plasticitati, dupa moarte insa, maniera nu ramane altfel decat generica si reductionista: “a fost om, a fost porc, a fost floare”. Eventual, pentru cei mai inzestrati dintre noi, precum kawkeye-ul Alan, intr-un efort mai degraba destoinic decat necesar, concretizarea silnica poate deveni: “Dragut. A fost un caine dragut.”

Asa ca expresia raposatului latrator a fost impietrita de taxidermist alaturi de plusul de valoare adaugata ce face onoare oricarui mestesugar, iar Rapsodie, dupa vreo sase saptamani de lucru dermoplastic, a ajuns o foarte teapana si jupuita piele, cu o expresie improprie care-i desfigura, vitriolic,  intreaga amintire si care, secunda dupa secunda, solicita atentia si incordarea reconstructiva a viului privitor de mult caine iubitor. (As face precizarea ca in tot acest timp, copilul nu-l uitase, dar nici nu se mai gandea la el zilnic.) Sa te lupti, ramas in viata fiind, cu o parodie de rapsodie, asta da provocare, sa constati ca disparitia cuiva e mai putin dramatica decat recuperarea veridicei pierderi, asta da adevar, sa realizezi – fortat de propria alegere – ca lucrurile nu mai pot fi niciodata asa cum au fost si ca, pana la urma, nici nu se cuvine, asta da victorie, sa recunosti ca orice stradanie voluntara de a pastra ceva ce nu mai este face ca totul sa se descompuna si mai mult, asta da infrangere. Este, zice Alan, “ceea ce se intampla in viata cand ramai atasat de orice clipa de viata mai mult decat doreste acea clipa. Memoria poate fi un fel de taxidermie mintala, care se agata de prezent dupa ce acesta a devenit trecut.”

Asa ca fiti practici si luati-va broaste. Intr-un fel, sunt deja impaiate si, cel putin teoretic, au ambitia de a va dovedi.

Acest articol este scris de Sorina Sovagau.

Un reputat, remarcabil si destul de raposat analist (din pacate, nu va pot face cunoscut al sau nume, din motive de functionare neuronala defectuoasa – pe care mi-o asum pe de-a-ntregul, caci am contribuit la ea din plin), spunea despre cel ce mi-a resuscitat atentia, via curs Domnul Presedinte, cam asa: “Orice om care il citeste pe Montaigne pe la mijlocul vietii sale are o speranta de viata cu zece – cincisprezece ani mai mare decat cel care nu o face.”  (O fi fost si vreun fel de doctor, bag sama.) Va provoc, asadar: sa apuc, rogu-v-as, sa va vad in carje si bastoane. O invidiez deja pe vesnic tanara Diana: nici nu realizeaza cat de mult o vor ajuta sanii mici si atunci!… Iar daca tot veni vorba de invitati – despre ale caror scrieri sunt intru totul de acord cu Adrian -, declar public ca in fata colegelor mele Diana si Carla imi scot palaria si le-o las la picioare.) Mare pacat, as zice, ca sa inchid ideea, ca Montaigne nu s-a citit pe sine mai mult si mai bine (afront!, veti sari ca arsi, cum vine treaba, cucoana, cu “Ainsi, lecteur, je suis moy-mesmes la matiere de mon livre…”?!), cincizeci si noua de ani nu-i o varsta de duca prea rezonabila.

Intentia mea ar fi fost sa-mi dau examenul de istorie in toamna asta. Pare-se ca nu mai apuc. Pe langa nefasta conjunctura planetara, o deformatie genetica,  cromo-umanista (… “She’s a rainbow”, nu-i asa?), ma impinge sa lucrez extrem de pagubos: la doua paragrafe de informatie anitziana, sapte zile prin biblioteci de tot felul.

Inceputul paruse teribil de luminos, dat fiind faptul ca, in intelepciunea lor, Platon si Aristotel nu si-au pus mintea cu mine (Socrate m-a stors nitzelush, da’ l-am iertat, nu prea l-a avantajat sfarsitul), am trecut constiincios si prin “astialalti” si, iacata, m-am poticnit in Montaigne. Sa ma credeti pe cuvant si-abia mai apoi sa verificati: maaare om, maaare caracter. (Se cuvine loc precizarii ca, dintre toate cursurile de istorie a psihologiei de pe piata universitara de gen, doar in al nostru se gaseste Montaigne , si nu doar cu doua-trei referiri dislocate, ci cu vreo patru pagini – cat tot empirismul la un loc -, ceea ce, din punctul meu de vedere, indeajuns de limitat si suficient de partinitor, ii iarta titularului de disciplina multe pacate).

Desigur, tot ce fusese tradus citisem de pe vremea cand mancam literatura pe paine si cand visam ca si mai tarziu tot din asta sa ma hranesc. (Sa-ti castigi banii din a-ti manca hrana, nu gasiti ca-i o uneltire de-a dreptul interesanta?)  Doar ca abia acum, dupa douazeci de ani, realizez ca, scapand din vedere ca-i apartine (de-aceea-i sunt datoare cu recunoastere si recunostinta), am aplicat mereu un procedeu imaginativ care m-a apropiat de restul omenirii mai mult decat ar fi putut-o face o mie de terapii: cand oamenii ma sperie, cand ma tem de ei, cand ma supara sau ma dezamagesc, cand imi par interesanti mai mult decat pot eu cuprinde sau mai stersi decat ochii mintii mele pot sa vada, mi-i inchipui goi. Goi, dezbracati. Unii, mai incapatanati, ma forteaza sa-i plasez chiar si-n pozitii compromitatoare (pentru ipocrita parte a lumii, desigur). Iar asta pentru ca acum vreo patru sute saizeci de ani, Montaigne a spus : “Cand imi imaginez oamenii cei mai rationali si mai intelepti in posturi sexuale, mi se pare un afront din partea lor sa pretinda ca sunt rationali si intelepti”.

Doar ca la mine e invers (explicatia-i in primul paragraf): imi pare a fi un mare afront adus lumii intregi daca n-as intelege-o si nu mi-as apropia-o, in toata goliciunea ei nechibzuita si zbuciumata, chiar daca tocmai s-a ridicat din pozitia misionarului (sau din “cainele toamna”, pentru mine de neinteles).

(In cazul unui fond experiential nu tocmai potrivit cu etapa de dezvoltare, poate fi o modalitate de pozitionare securizanta pe linie de rezistenta in unele confruntari de gen cu adulti indezirabili; se preia un control de moment pentru ca in final sa poata fi apropiati mental, sa poti intelege de ce. Mai apoi, viata merge tot inainte, foarte imbracata, doar ca vestmintele unora le vor fi fiind “si jug, si lant”. – Gibran, nu-mi amintesc exact linia poetica dar, iacata, imi amintesc.)

Da, imparatii goi ma stimuleaza, hainele lor ma irita.

Supusii dezbracati ma motiveaza, hainele lor ma binedispun.

Mecanism  cognitiv?

Cognitie mecanica?

Depinde doar de cei ce stau in fata mea si de vestmintele lor. (Unii, nu suficient de intuitivi, dar indeajuns de increzatori intr-un efort considerat comun de a castiga timp – de altfel, o constructie tare subiectiva -, si le arunca din mers. Asta ma bulverseaza teribil.)

Eseurile lui Montaigne. Un fel de blog terian al Renasterii.

Vine iarna si sunt doar una suta sapte bucati -  nu va prosti(tua)ti cu editia (pre)scolara prescurtata, cum fac eu acum, pe net exista excelente editii integrale, in franceza si engleza -, in primavara s-ar putea sa ajungeti sa simtiti ca Hoffer: “He was writing about me. He knew my innermost thoughts.” sau sa va treziti un Shakespeare, un Descartes, de ce nu Nietzsche?, chiar Zweig sau Asimov. Poate chiar Nuta. Eu – care n-am avut noroc in viata si m-am desteptat tot eu -, va arunc doar invitatia, in cea mai buna traducere, cea a lui Pruteanu, ce considera “Eseurile” una dintre cele zece carti de capatai ale lumii (desigur, spre marea indignare a junelui frantzuz, aspirant la diploma de bac in anul de gratie doua mii zece, care-a decretat/perlat, plin de compatimire: “In Franţa au mai trăit şi alte personalităţi ciudate, precum Montaigne, care  toată viaţa sa a încercat să scrie, dar nu a putut să facă decît eseuri.”):

… “Aceasta e o carte a bunei-credinţe, cititorule. De la bun început vei afla că n-am ţintit alt ţel decît ca totul să fie ca la mine acasă şi în felul meu. N-am avut de gînd nici să te slujesc pe tine, nici să mă preamăresc pe mine. Puterile mele nu sunt în stare de o asemenea ispravă. Am sortit-o desfătării rudelor şi prietenilor: pentru ca atunci cînd vor rămîne fără mine (ceea ce se va întîmpla în curînd), să poată regăsi în ea unele trăsături ale firii şi ale apucăturilor mele, ceea ce îi va nutri întru cunoaşterea mea mai deplină şi mai vie. Dacă ar fi fost să umblu după favorurile lumii, m-aş fi dichisit mai bine şi m-aş fi înfăţişat într-o ţinută mai căutată.
Vreau să fiu văzut în felul meu simplu, firesc şi obişnuit, fără mofturi şi sulemeneli: căci pe mine, doar, mă zugrăvesc. Cusururile mele vor sări în ochi ca şi feleşagul meu neprefăcut, atît cît obşteasca bună-cuviinţă îngăduie. Dacă aş fi fost din acele neamuri de care se zice că încă mai trăiesc sub dulcea libertate a legilor dintîi ale firii, fii încredinţat că m-aş fi zugrăvit din cap pînă-n picioare, gol puşcă. Aşadar, cititorule, aluatul acestei cărţi sunt eu însumi: nu face să-ţi cheltuiesti ragazul intr-o alcatuire atat de usuratica si vana.

Ramai cu Domnul,

in Montaigne,

la intai ale lui martie, o mie cinci sute optzeci.”

* * *

Prima nota a autoarei:  sunteti cititorii lui Adrian, asadar n-am nici cea mai mica indoiala ca nu v-ati fi prins deja: aceste randuri sunt scrise de o persoana care se incheie la nasturi pana-n gat.

A doua nota: am ales sa incep a vorbi despre parintele genului si pentru ca, in zona celor una suta nouazeci si sapte de scrieri-musafire, eseistica a atins cote valorice uriase. Montaigne, de le-ar fi citit, si-ar fi repotentzat, cu siguranta, retorica (traducerea este foarte libera): “Cand ma joc cu pisica mea, cine stie daca nu cumva eu sunt un joc pentru ea, mai mult decat este ea pentru mine?”…

A treia nota: incet, dar foarte sigur, lipsa diacriticelor ma va sfarsi.