Ce fel de mesaj transmite părintele unui copil atunci când acesta din urmă ajunge acasă după serbarea de sfârşit de an şcolar cu premiul I şi coroniţă, iar mama îi trânteşte toate cărţile pe jos reproşându-i că nu este bun de nimic, ba mai mult: ca nici măcar nu este în stare să înveţe bine?
Ce mesaj percepe fata (preadolescentă deja) atunci când îmbracă pentru prima dată fustă scurtă, iar mama, venind de la serviciu nervoasă, cu problemele de la muncă aduse în căminul familial, o regăseşte în faţa casei cu un grup de prieteni, colegi de şcoală şi începe a-i reproşa că este o prostituată pentru faptul că îndrăzneşte a purta astfel de haine? Nu îi spune pur şi simplu că „este îmbrăcată ca o prostituată”, ci îi trânteşte verde în faţă că ea însăşi este o prostituată.
Desigur, aceeaşi mamă, peste un timp, găseşte absolut revoltător faptul că fiica ei îşi ascunde sentimentele reale, ba mai mult, că este ca o carte închisă pe care nu o poate descifra cu adevărat nicicând. De fapt pentru mamă nu contează atât de mult că nu poate ghici sentimentele fiicei, ci mai presus de toate o deranjează că nu îi poate anticipa acţiunile şi că faptele acesteia îi rămân necunoscute. Sentimentele…oricum…sunt un subiect tabu despre care nu se discută. Ba mai mult, sunt un semn de slăbiciune. „Of, de ce nu am fost creaţi fără sentimente, de ce trebuie să ne împiedicăm de ele la tot pasul?” ar spune mama, ea fiind o persoană care în cele mai numeroase situaţii a reuşit cu dârzenie să le elimine din viaţa ei, făcând ce e drept şi se cuvine (sau cum ar spune ea: „ce trebuie”) şi nu ceea ce îi dictează glasul inimii. Ca mulţi alţi părinţi trăieşte cu impresia că valoarea sentimentelor unui copil creşte o dată cu creşterea fizică şi mai ales cu înaintarea în vârstă a copilului. Cu alte cuvinte: copil mic = sentimente neînsemnate..sau: „Ce ştie el/ea? Este prea mic ca să îşi dea seama ce e bine şi ce-i rău.”
Părinţii ar fi indicat să îşi asume rezultatul modului de educaţie pe care au aplicat-o ani de-a rândul. Să înceteze a se mai mira de ceea ce a ieşit din mâinile lor. Vor ca fiul / fiica lor să le împărtăşească sentimentele pe care le trăiesc? Foarte bine. Să îi înveţe să îşi exprime sentimentele, să îşi mărturisească ei înşişi sentimentele (pentru a îi familiariza pe copii cu acest gen de expunere a „umanităţii”), dar mai ales să şi-i apropie prin eliminarea judecăţilor de valoare şi prin acceptarea necondiţionată. Sunt şi aspecte negative în exprimarea sentimentelor, aspecte care cântăresc mult prea mult în opinia majorităţii părinţilor. A îi spune copilului tău că eşti speriat, înfricoşat, trist, îngrijorat etc. seamănă cu un fel „prostituţie psihologică” (ca să citez spusele mamei de mai sus)…sau ca să fiu mai indulgentă să îi spunem „striptease psihologic”!? Te expui în toată splendoare, cu părţi bune şi părţi rele (cine poate spune că are un corp perfect?…ca să menţin analogia), îţi arăţi slăbiciunile, îţi mărturiseşti fricile, dar cu ce preţ? Cobori de pe piedestalul pe care ai fost ridicat până atunci şi pe care ţi l-a oferit rolul de părinte. Deseori îmi imaginez cum cuplurile de părinţi ies din maternitate cu odorul în braţe şi cu un soclu la subraţ pe care şi-l vor planta în faţa casei pentru a-şi aminti în fiecare clipă că din momentul naşterii pruncului, li s-a oferit rolul de „Dumnezeu”. Da, sunt conştientă că nu se aplică în cazul tuturor părinţilor, însă trebuie să recunoaştem că procentul cărora li se aplică este semnificativ.
Părinţii nu vor să fie „văzuţi” cu adevărat de copil. Atunci de ce ar pretinde copilului contrariul a ceea ce fac ei? Părintele joacă un rol: rolul de zeu, de infailibil, de invincibil. Însă în acelaşi timp părintele vrea să îşi cunoască copilul aşa cum este pentru a putea şti „cu ce luptă”. Nu va reuşi în acest fel. Deschide-te ca să mă deschid şi eu. Arată-ţi umanitatea ca să mă poţi cunoaşte aşa cum sunt…ar spune copilul. Dar oare asta vor cu adevărat părinţii? Vor să îşi cunoască copilul? Nu le e teamă părinţilor cumva că nu îl vor mai iubi? Ar putea iubi un copil care le spune pe şleau că îi urăşte în momentul de faţă sau că s-a îndrăgostit de repetentul clasei? Cred că şi părinţii (deşi la nivel declarativ nu o fac) se feresc de a-şi cunoaşte copilul. Vor să îl iubească în continuare şi nu îşi pot asuma riscul că ar putea afla ceva care le-ar suprima iubirea (cel puţin parţial şi cel puţin pentru moment). Din acest motiv, pe lângă soclul amintit mai sus, la naştere, părinţii primesc şi o batistă pe care şi-o vor lega la ochi de îndată ce vor ajunge acasă. De atunci, vor iubi imaginea creată de ei pentru copilul lor şi nu efectiv pe el aşa cum este. Pentru că nu îl vor vedea aşa cum este decât rareori (iar atunci probabil prin mijloace punitive vor înăbuşi tentativa de eliberare a sinelui copilului). Mulţi părinţi numesc aceasta: „criză de personalitate” şi o consideră o eroare, o întâmplare, o excepţie de la personalitatea curentă şi reală a copilului. Greşit! Fiecare astfel de criză de personalitate trebuie tratată cu maximă atenţie, gestionată cu deosebită înţelepciune şi înţelegere…pentru că cine ştie!?…poate tocmai aţi avut şansa de a vă admira copilul în toată splendoarea. Ia gândiţi-vă: l-aţi putea iubi şi aşa cum tocmai vi s-a arătat?
Hai să ne gândim: oare copilul de mai sus nu ar fi putut avea o dezvoltare mai armonioasă dacă atunci când s-ar fi întors de la serbarea de sfârşit de an şcolar, mama i-ar fi comunicat că este extrem de obosită, că a avut foarte multe probleme la serviciu din cauza cărora se simte copleşită şi că oricât s-ar bucura de reuşita copilului, este atât de îngrijorată de ceea ce s-a întâmplat în timpul zilei de muncă încât nu se simte capabilă de a interacţiona cu nimeni (inclusiv cu copilul) cel puţin câteva ore?…mai ales ca respectivul copil nu ceruse să fie băgat în seamă în vreun fel. Pur şi simplu se nimerise să ajungă acasă într-una din zilele cele mai cumplite de muncă ale mamei. (este caz real: de aceea vorbesc cu atâta convingere). Deşi practic copilului i s-ar fi spus voalat că ar fi bine să se „facă nevăzut” câteva ore pentru a îi acorda mamei timpul necesar pentru a se calma, rezultatul final ar fi putut fi satisfăcător pentru ambele părţi. Copilul ar fi înţeles situaţia, nu ar mai fi acumulat resentimente şi cel mai important: nu i s-ar mai fi transmis mesaje contradictorii şi eronate (premiul I nu înseamnă că respectivul copil nu are rezultate şcolare bune). Iar mama…mama ar beneficia acum de un copil sănătos psihic, capabil a-şi exprima sentimentele (fie bune, fie rele), deschis şi pozitiv.
Acum, extrapolând, gândiţi-vă că cele două situaţii de mai sus se întâmplă zilnic. Cât de integru şi stabil psihic va viitorul adult? Oare la vârsta şcolarităţii mici sau preadolescenţei are copilul capacitatea de a distinge mesajele părinţilor în aşa fel încât să fie singur capabil a le delimita pe cele atinse de încărcătura emoţională de la serviciu sau de oriunde altundeva de mesajele care fac referire strict la comportamentul odraslei? Poate copilul să extragă din vorbele mamei sentimentele reale ale acesteia? Cu alte cuvinte: un copil de 7 ani ar fi putut să îşi spună sieşi: „Las-o pe mama acum. Este supărată nu din cauza mea, ci din cauza problemelor de serviciu.” Eu tind să cred că nu.
Ataşarea de etichete verbale propriilor sentimente reprezintă, după mine, punctul de maximă forţă al unei educaţii eficiente. Daţi nume emoţiilor care vă încearcă şi copilul vostru va face acelaşi lucru. Personal, eu sunt handicapată din acest punct de vedere (vorbesc acum în calitate de copil, pentru că nu am avut parte de bucuria de a fi părinte, încă). Din păcate, cunosc o multitudine de astfel de „handicapaţi”, incapabili (ca şi mine) să dea nume emoţiilor proprii. Şi din ce cauză? Pentru că am fost învăţaţi că atâta timp cât sentimentele derivă semnificativ, moderat sau chiar şi doar puţin de la calea „cuvenită”, se cade să le ignorăm. Oare nu cumva acţiunile ar trebui să derive din sentimente şi nu invers? Înclin să cred că lumea asta e cu susul în jos şi că suntem educaţi împotriva firii, împotriva normalităţii, iar metoda cel mai des utilizată este metoda lui „trebuie”, „aşa se cade”, „să îţi fie ruşine”, „nu se cuvine să procedezi aşa” ş.a.m.d.
Cei mai mulţi părinţi vor spune: „Şi ce dacă? Chiar şi aşa, copilul tot creşte, uite ce frumos e, ce deştept, cât de bine învaţă, cât de mult îl apreciază profesorii.” De acord. Creşte, că doar nu o să stea în loc. Însă urmăreşte-l, te rog, peste 20 de ani cât de des îi spune copilului său „te iubesc” atunci când o simte. Şi vei înţelege diferenţa.
În prezent prea multe poveşti cu părinţi şi copii încep ca un basm răsturnat (cu „happy beginning”) şi se sfârşesc pline de resentimente, vorbe urâte (sau doar emoţii negative exprimate sau nu) („bad ending”).
Mi-aş dori ca toate aceste poveşti să se transforme în basme adevărate….”şi au trăit fericiţi, părinţi şi copii, până la adânci bătrâneţi”. Nu la un happy ending visăm cu toţii? Ce-ar fi să devină realitate……