Aminteste-ti cum arata o ghinda. Sau o nuca. Sau o samanta de floarea soarelui. Acestea sunt achene, adica fructe uscate indehiscente (care nu se deschid spontan la maturitate pentru a pune in libertate semintele). Si acum gandeste-te la ceva echivalent aflat in sufletul tau (sau in centrul personalitatii, daca esti un psiholog materialist). Acest „ceva” este foarte personal, foarte „al tau”. Evit sa-i mai spun „sinele” deoarece cuvantul are deja multiple semnificatii. Prefer sa numesc acest potential unic, aceasta samanta invizibila despre care nimeni nu stie daca va germina akena (inspirat de James Hillman, un psihoterapeut de orientare jungiana).
Akena este insusi destinul tau ce asteapta sa fie implinit. Este o chemare ce vine din adancurile fiintei tale. Este o voce. Este o vocatie (termen ce vine din latinescul vox=voce). Este o misiune insa nu orice fel de misiune. Este scopul acela, aflat undeva in fata ta, care iti poate articula toate energiile intr-un elan creator. Este ratiunea ta de a fi.
Aceasta misiune nu se alege. Nu se negociaza cu familia sau cu societatea. Ea este data insa este data in intuneric, adica trebuie sa o descoperi. Cativa o descopera inca din copilarie. Altii o descopera la varsta adulta, cand implinirea ei solicita sacrificii suplimentare. Iar unii nu o descopera niciodata pentru ca nu o cauta sau nu cred in ea. Imi doresc sa nu faci parte din aceasta categorie. Viata traita in conditia instrainarii de propria ta esenta spirituala este cumplita (nu inteleg prin asta lipsita de confort sau de placeri senzoriale).
Nu exista akene identice. Fiecare om are de implinit un destin al lui, poate asemanator cu al altuia insa niciodata identic. Am numit intr-o carte acest destin posibil dar nu obligatoriu proiectul de viata. Ne nastem pe pamant pentru a face ceva anume adica a deveni o anumita fiinta. Nu ne nastem unici. Aceasta este o eroare menita sa ascunda lenea de a gandi. Ne nastem cu potentialul de a deveni unici. Ghinda nu devine automat stejar. Nici omul nu devine ceea ce poate fi in absenta unui efort motivat de entuziasm si a unui drum punctat de primejdii neasteptate (multe basme ne pregatesc inconstientul de copii pentru uriasa aventura care va fi viata noastra). Doar la capatul acestui drum, daca exista vreunul, poti simti ca esti cu adevarat real. Urmele familiei sau ale culturii nu s-au stins ci au fost metabolizate, au intrat in creuzetul fiintei tale si s-au combinat in feluri inedite. Pe Pamant nu mai exista nimeni ca tine. Nu a existat si nici nu va mai exista. Insa asta numai daca ti-ai implinit destinul (ti-ai materializat proiectul de viata). Niciodata acest proces nu va fi simplu si asta nu din cauza unor demoni rauvoitori ci pur si simplu pentru ca viata nu este altceva decat complexitate in miscare.
Merita totusi sa incerci. Akena trebuie cultivata si sprijinita. Nu este o esenta tare ci una delicata si vulnerabila care poate fi spulberata,blocata sau deviata cu usurinta daca este prea aproape de constiinta. Pe de alta parte,daca este scufundata prea adanc inauntrul tau este posibil sa nu-i auzi vocea foarte multi ani. Pastreaza-ti optimismul. Niciodata nu e prea tarziu.
Akena mea are legatura cu scrisul si am inceput sa scriu la 25 de ani, dintr-o intamplare (sau asa mi s-a parut atunci). Eram la Munchen si am vorbit 5 minute cu directorul de atunci al postului Europa Libera. Iar omul acela care nu stia nimic despre mine a creat, in grila de programe, o emisiune speciala dedicata spiritualitatii (daca esti prea tanar pentru a sti amanunte, afla ca Europa Libera era un post politic par excellence). Singurele texte pe care le scrisesem erau compunerile din liceu si generala. Asa am facut cunostinta cu propriul meu scris. Emisiunea a durat fix un an. Scrisul a intrat in vagaunile din care iesise pe neasteptate. A reaparut peste 4 ani,cand altcineva a avut incredere in mine si am publicat impreuna o carte. Cumva textele de la Europa Libera au fost doar o incalzire pentru akena mea. Spun asta deoarece dupa prima carte au venit altele (peste 20). De aici nu rezulta ca scriu bine sau ca am succes. Rezulta doar ca scriu cu o imensa placere si ca o fac intr-un fel original, imposibil de imitat. Sunt un pic jenat sa fac astfel de afirmatii. Dar trebuie sa o spun. Informatiile si lucrurile pe care le comunic nu sunt noi. Ele vin din multe surse, adesea de la oameni care-mi sunt superiori in materie de cunostinte sau patrundere intelectuala. Insa felul in care le transform, le recompun sau le fac sa curga este al meu. Desi, dintr-o alta perspectiva, nu este al meu in sensul de „apartinand Eului”. Este akena. Cand scriu fara intreruperi, cand textul curge ca si cum mi l-ar dicta cineva e limpede ca nu sunt Eu dirijorul orchestrei. Doar mainile sunt ale mele.
Akena exista in orice om chiar din momentul conceptiei. Rolul parintilor este sa creeze contexte variate in care aceasta sa „prinda” un canal de exprimare si apoi sa o lase in pace (adica sa nu interfereze cu ea). Aceasta este situatia ideala si pe masura ce constiinta rolului parental se intensifica ea devine tot mai usor de realizat. Akena nu produce genii pe banda rulanta. Produce oameni care se implinesc. Produce oameni care se elibereaza de modelele colective, care ies din turma (din bancul de heringi, spune frumos Kierkegaard), care traiesc in felul lor personal fara a fi antisociali. Dimpotriva, mi se pare, akena actualizata predispune la gesturi gratuite. Ai auzit de chirurgii care merg in tari mai putin dezvoltate pentru a opera copii? Sau de muzicieni care renunta la veniturile unui concert in favoarea unor organizatii caritabile? Asa este akena. Eu sunt mereu impresionat de aceste fapte. Este ca si cum as vedea, pentru o fractiune de secunda, misterioasa akena. Nu stiu daca este iubire dezinteresata. Sunt insa convins ca este bucurie de a darui.