Tu vei supravietui mortii corpului tau? (nu-mi cere o definitie a lui „tu”, hai sa admitem ca pur si simplu exista ceva esential, si unic, in „tine”, iar daca tii cu tot inadinsul ii putem spune „sinele” sau „sufletul” tau). Reformulata, intrebarea de mai sus solicita asumarea (sau respingerea) credintei intr-o lume separata de lumea materiala, cu totul alta, pe care o putem numi, din ratiuni culturale, „lumea spirituala”.
Prin urmare: exista o lume spirituala? (sau mai multe) Pana sa ma apropii de 40 de ani raspunsul meu a fost un categoric „da”. Apoi am inceput sa nu mai fiu asa de sigur iar astazi, la 44, sunt aproape sigur ca nu exista ci doar ne-o imaginam noi, impulsionati de o serie de nevoi, la pachet cu ditamai frica (frica de moarte). Pot marturisi ca m-am privat singur de un urias confort, deoarece nu mi-a cerut nimeni, in 2005, sa inteleg cum functioneaza creierul. Da, sunt victima (fericita?) propriei mele curiozitati in mod evident maladive. Spre sfarsitul lui 2006 am scris o carte despre creier in care pot fi detectate, cu usurinta, ideile (inca) mistice din acea perioada. Cartea a aparut in 2007 si nu a avut niciun fel de succes, spre deosebire de cartile anterioare, probabil pentru ca, ma gandesc, cititorii mei nu puteau savura materialismul insipid pe care un astfel de subiect il presupune.
In urmatorii ani m-am apropiat si mai mult de spectaculoasele descoperiri din neurostiinte iar increderea intr-o lume spirituala s-a dizolvat tot mai mult. In cele din urma, confruntat cu dovezile, am acceptat, nu fara regrete, ca sunt sanse extraordinar de mici (teoretice) ca o astfel de lume sa exista (iar noi sa traim in ea, dupa ce corpul a fost livrat viermilor dezgustatori care misuna prin pamant).
Am renuntat la dualism, fiind simultan uimit (si stingherit) de uriasa iluzie in care am trait, alaturi de alte cateva miliarde de oameni (cu reprezentari diferite, fireste, dar, in esenta, dualisti). Ma intreb cum ar fi fost sa ma nasc intr-o alta cultura si sa fiu expus, intr-o maniera mai directa, la revolutia neurostiintifica inceputa in anii ’80 (cand eram la liceu). Mi-e imposibil sa raspund si nici nu vreau sa-mi bat capul cu asta, viata fiind, in noul sistem de referinta, scurta (sic!).
Pentru tinerii care citesc aceste randuri, si sunt dedicati, intr-o forma sau alta, lumilor spirituale (la propriu, cele separate de lumea aceasta populata cu atomi si molecule), un avertisment: stati departe de neurostiinte! Suna un pic dezavantajos dar o spun: ignoranta functioneaza ca o excelenta protectie! Credintele in universuri non-materiale pot fi mentinute daca mintii nu i se permite libertatea de a cauta explicatii alternative, mai simple. O spune Stan Patitul!
E adevarat, libertatea de a gandi in termenii realitatii (si nu ai imaginatiei) este incantatoare si ma felicit ca am dat peste ea, purtat de curiozitatea mea neghioaba. Insa pentru cei care doresc sa-si pastreze confortul interior si credinta intr-un univers armonios, refuzul acestei libertati ar putea fi un pret acceptabil.
Eu am facut deja deal-ul, am acceptat pretul incertitudinii si afirm, aici si acum, ca o ruta sigura catre aceasta destinatie, ocolita de toate companiile de linie (linii religioase, desigur, sau „spirituale” in sens esoteric), este oferita de trilioanele de interconexiuni din capetele noastre, studiate de o armata de cercetatori lipsiti de „suflet” dar posedati de dorinta de a intelege, la un nivel subtilissim, ce inseamna sa vezi un rasarit de soare, sa recunosti fata unui om drag sau sa te gandesti la lucruri indecente dar foarte placute. PET-urile si fMRI-urile trebuie mentionate si ele, ba chiar puse primele, deoarece permit, pentru prima data in istoria vietii pe Pamant, urmarirea activitatii creierului din interior.
Si doar ca „desert”, pentru cei loviti de aceeasi patima a cunoasterii, o mica provocare: tu stii cum vezi? Daca te uiti, chiar acum, la o portocala, stii ce se intampla in capul tau ca sa vezi si sa stii ca este o portocala?
Cei mai multi oameni isi inchipuie despre forma si culoarea portocalei ca se imprima pe retina si, mai departe, pixelii sunt transmisi printr-un fel de cablu (nervul optic) inauntrul creierului fiind, in cele din urma, afisati pe un ecran in creier. Acolo sta un mic omulet. El se uita la ecran si vede imaginea portocalei (si a tuturor obiectelor inconjuratoare). Acum voi pune cea mai stupida intrebare din lume: cu ce fel de ochi se uita omuletul (constiinta) la imaginea de pe ecran? Nu trebuie sa raspunzi, sunt doar balmajelile unuia care nu si-a revenit din uimire.
Serios, totusi, ai putea crede ca fotoreceptorii de pe retina sunt loviti de miliarde de fotoni de masa zero, destul de grabiti? (300.000 km/sec). Si ca aceste particule de lumina care interactioneaza cu retina nu au culoare?
Iar acum raspunde la asta: daca fotonii nu au culoare cum se face ca noi vedem o imagine colorata? In acelasi fel, daca cineva iti spune, chiar acum, „te iubesc!”, cum se face ca auzi aceste cuvinte desi undele sonore care ajung in urechea ta sunt tacute? Si pentru a avea tabloul complet, moleculele olfactiei nu au miros (nu e nimic nou, acum cateva sute de ani Newton Isaac s-a prins si el de smecherie).
Si, stai, nu am terminat: particulele subatomice sunt „traduse” (termenul tehnic este „transductie”) in semnale electrice (neuroni care „se aprind” si „se sting”) iar ceva mai tarziu activitatea electrica este retradusa in ceea ce pare a fi o portocala (o imagine). Atentie, totul se intampla inauntrul creierului! Asta inseamna ca portocala „este in capul tau”. Nu doar portocala, normal, ci intreaga lume este in capul tau. Eu, in acest moment, sunt tot in capul tau! (ai vazut cumva „Matrix”? Nu suntem departe).
Cum incap toate aceste lucruri si fiinte in capul tau? Nu e bine sa-ti pui astfel de intrebari. Ai putea fi condus(a), cautand raspunsurile, catre o modesta intelegere a realitatii apta sa-ti livreze o stare neintrerupta de surpriza, un fel de „wow!” care te loveste peste scafarlie de cate ori iti amintesti in ce fel de lume (materiala, materiala!) traiesti.
Poate ca exista o lume spirituala (pastrez mici urme agnostice), nu zic „nu” intr-un mod absolut. Si daca exista, sigur este miraculoasa. Insa pana la ea, si mult mai aproape, exista o lume uluitoare si cooperanta, adica deschisa catre a-i fi revelat, pas cu pas, misterul. O lume in care o banala portocala il invata pe cel asemenea unui copil despre V1, V5 si alte aproape 30 de harti vizuale specializate. O lume aflata, oricat ar parea de ciudat, inca la inceput. Pentru mine, sigur. Pentru cei aflati in avanposturile stiintei, de asemenea. Poate si pentru tine.
