Arhive zilnice: 02 January 2012

cine s-a instalat in colul tau uterin (si alte povesti cu final neasteptat)

La categoria: Inteligenta

Hai, la testare cu tine! Cautam un virus. Te las pe tine sa alegi, e super-oferta: papillomavirus, herpex simplex, virusul hepatitei C, virusul imuno-deficientei bovine (asta e o insulta!), H5N1, virusul malariei, al pojarului, al varsatului de vant, al varicelei Zoster, virusul turbarii, retrovirusul (pentru cei nascuti in anii ’60!), alfavirusul si, doar pentru amatorii de aventuri sexuale extreme, HIV.

Ti-am pregatit cel mai bun test din regiune: are o acuratete de 100% in identificarea unei persoane care este purtatoare de virus. Din pacate, indica si persoane sanatoase ca fiind purtatoare, cu o probabilitate de 5%. Iar in populatia din care faci parte rata de prezenta a virusului este 1:500 (adica din 500 de persoane una are virusul).

M-ai ascultat, deoarece ai incredere in mine (nu ca americanii fara minte din studiile lui Milgram asupra obedientei) si acum astepti, cuminte, rezultatele (ca la facultate, pe vremuri, cand admiterea chiar insemna ceva). Asteptarea iti este rasplatita: rezultatul testului este „pozitiv” (cei familiarizati cu analizele medicale stiu ca „pozitiv”, in acest caz, nu e deloc pozitiv).

Esti purtator de virus, zice testul screening. Insa chiar esti, te intreb eu, facandu-ti cu ochiul? (fireste ca sunt sadic, sau doar adi-c, ma bucur de nefericirea altuia) Ce-ar mai fi de contestat, ma intrebi tu, din priviri virtuale, nu stim deja ca testul nu greseste niciodata cand identifica virusul la persoanele purtatoare? „Am toate motivele sa fiu ingrijorat(a)”, te mai aud pe undeva prin lobul temporal, aproape de aria in care Dumnezeu obisnuia sa-mi vorbeasca, folosind ionii de sodiu.

Hai sa reluam datele:

  • 100% grad de identificare a virusului in persoanele care au virusul
  • 5%  grad de identificare a virusului in persoanele care nu au virusul
  • 0,2% (unu din cinci sute) grad de prezenta a virusului in populatie

In cazul tau rezultatul testului este „pozitiv”, adica esti purtator de virus, conform testului. Insa chiar esti? (asta te intreb eu, ne-prietenul medicilor care nu inteleg calculul probabilistic) Care este probabilitatea sa fii in mod real purtator/purtatoare a virusului? Stiind ca testul nu greseste niciodata cand identifica virusul in persoane care il au probabilitatea este mare, este mica sau trebuie sa vorbim, desi nu ne place, de certitudine?

Te las sa te gandesti 24 de ore dar nu-ti recomand sa iei legatura cu doctorii si rezidentii de la cele 4 spitale asociate cu Harvard Medical School, intrebati si ei de cativa cercetaori inocenti, dornici sa mai publice una-alta prin New England Journal of Medicine. Daca ma cunosti, deja, ai putea banui ca la mijloc is something fishy, de aceea simt nevoia sa te asigur ca, in ciuda naturii mele puse pe sotii (atentie la diacritice!), cand vine vorba de sanatate nu glumesc!

Daca ti-e greu sa te transpui in situatie gandeste-te la copilul tau! Este purtator de HIV sau nu? (asta a fost doar pentru efectul dramatic, pentru goose bumps si senzatii tari atent directionate catre amatorii de rafting sau scuba diving) De fapt, de ce sa-ti strici seara/dimineata? Te poti gandi ca aceasta e rezultatul testului pentru cel mai mare dusman al tau (daca nu HIV macar un Ebola-Zair sau Nilul de West). Interogatia (deloc filosofica) ramane: este sau nu purtator? (cu varianta „cat de tare sa te bucuri?”, in profunzimea adancurilor din sinea sinelui tau, desigur, la nivel constient nu ai dori nimanui un astfel de diagnostic!)

Revin maine cu raspunsul corect. Vreau sa te ajut sa intelegi cat de important poate fi sa intelegem probabilitatile si la cate erori suntem expusi, cei mai multi dintre noi, fara sa ne dam seama, in viata de zi cu zi. Iluziile cognitive, care m-au prins in plasa fascinatiei de o buna bucata de vreme (si in care, periodic, te atrag si pe tine, suferinta fiind mai dulce in doi, trei sau cateva mii), au o proprietate pe care merita sa o mentionez dar nu ar fi bine sa o afli daca ai probleme cu somnul: nu simtim nimic atunci cand opereaza in mintile noastre! Sunt asemenea unor hoti care iti devalizeaza apartamentul ziua in amiaza mare, cu tine de fata. Iar tu nu realizezi.

Tocmai de aceea le si zice „cognitive”. Adica nu sunt „emotionale”! Nu se simt, nu sunt perceptibile, nu vibreaza nimic atunci cand mintea ta e condusa de ele. Cum sa nu fii fascinat? Cum sa nu vrei sa le studiezi si sa le intelegi? Cum sa nu incerci sa le identifici in jur, mai ales la cei aflati in pozitii de putere, capabili sa influenteze destinele altora, pentru multi ani? Si cum sa nu te sperii cand le gasesti exact ca la carte? („cartea” de stiinte cognitive, nu de psihologie speculativa)

Imagineaza-ti ca ai realizat o mamografie si ai fost descoperita cu cancer la san (acuratetea testului este de 92%). Ai plecat de la clinica impovarata cu acest rezultat. Totul pare a se fi prabusit. Toate planurile tale, toate sperantele, toate visurile, toate par ireale iar tu pari a fi te trezit brusc in cel mai negru cosmar al tau. Acum intelegi la ce ma refer?

Promovez intelegerea  stiintifica a probabilitatilor. Ma opun judecatilor intuitive in situatii cu miza mare. Cred ca suntem, adesea, copii (chiar daca suntem doctori, de pilda), adica nu am reusit, sau nu am fost impulsionati, sa ne cunoastem si sa ne controlam tendintele irationale. Pe maine!

“ne plictisim, suspinam (dupa bani), dar nu parasim incinta”

La categoria: Scoala de Atentie

Sunt la film. Nu obisnuiesc sa merg dar am cedat invitatiei irezistibile lansate de un Homo sapiens sapiens (varianta Bare Escentuals). Nefiind un agent rational, nu am intreprins investigatii preliminare. Asa ca acum sunt la inceputul a ceea ce pare un calvar de 110 minute (au trecut 10 si e limpede ca nu se va schimba nimic, filmul fiind o capodopera a lipsei de profesionalism). Ma consult cu cinefila mea insotitoare si, uimitor, e de aceeasi parere. Ii propun sa ne ridicam discret si sa ne luam talpasita catre meleaguri mai prietenoase. Insa in sinea mea sper sa refuze („la naiba, am platit jumatate de milion, lei vechi, pe biletele astea!”-invitatia a fost a ei dar eu sunt barbat cu status, deci n-as fi acceptat niciodata sa plateasca ea). Fireste ca refuza, fiind si ea un agent la fel de (i)rational.

Asa ca iata-ne ramanand si suportand, cu stoicism, cea mai nereusita productie din istoria cinematografiei mondiale. Seneca ne-ar fi invidiat si ar fi avut de ce: am rezistat pana la final! Nu am plecat. Cum sa pleci cand ai platit jumatate de milion pe bilete? Trebuie sa fii nebun, e ca si cum ai arunca banii pe ferestra!

Nu ti s-a intamplat niciodata? Un concert, o piesa de teatru, poate chiar un film, spectacole pentru care ai platit, eventual o suma frumusica, si nu ai plecat desi mai aveai putin si mureai de plictiseala sau de nervi. De fapt, spectacolul era atat de prost incat ai fi fost in stare chiar sa platesti ceva in plus pentru a putea pleca. Dar nu ai facut-o.  Ai ramas pe baricade. Ai suportat. Ai inghitit galusca. Ai suferit. Trebuia sa ramai: platisei pentru asta!

Pare absurd? Sa nu pleci de la un film prost? Sa nu arunci o carte lipsita de valoare? Sa pastrezi un CD  nesatisfacator doar pentru ca te-a costat niste banuti? Sa ramai intr-un loc de vacanta suspect de asemanator, simbolic vorbind, cu Guantanamo, numai pentru ca ai platit jumatate din salariu pe el? (si intreaga alocatie a copilului, pe cateva luni, in cazul parintilor denaturati) Sunt aceste decizii stupide? Sunt ridicole? Le putem permite curcilor sa se dezlantuie?

Comportamente generate de decizii irationale, nu incape nicio indoiala! (marturisire vinovata: nu am fost la film, am inventat totul din ratiuni dramatice, nu fac lucruri atat de prostesti ci de o magnitudine superioara)

Ce-ar putea sta in spatele lor? Cum se explica? Sunt inscrise in psihologia noastra? Oare in acelasi fel gresesc si cei care ne conduc si iau decizii ce frizeaza handicapul mental, incepand proiecte a caror finalizare este mai costisitoare decat presupusele roade ale investitiei? Suntem noi, simplii muritori si ei, la fel de simplii politicieni, prizonierii unor mecanisme arhaice? Lucram, cu totii, la un monument al irationalitatii vizibil din alta galaxie?

Hai sa revenim la exemplul cu filmul! Daca am platit biletul si raman pana la final sunt un exemplu de consistenta, nu esti de acord? Ceea ce am inceput, termin, sunt un om serios. Nu fac lucrurile pe jumatate. Te poti baza pe mine: am zis ca mergem la film, am mers la film si stam pana la sfarsit! (ce spui de varianta „am hotarat sa ne casatorim, ne-am casatorit si acum suferim, asta este, daca suntem consistenti suportam pana la final, asa fac oamenii maturi/integri/responsabili, isi asuma deciziile”?).

Am platit spectacolul si acum stau pana la final deoarece nu vreau sa pierd banii, iti place mai mult aceasta justificare? (aversiunea fata de pierdere) Cum, gasesti ceva nelalocul lui in ea? Nu e nimic in neregula, am investit in acest film (jumatate de milion, sa ne amintim) si acum „consum” produsul pentru care am platit. E adevarat ca nu-mi place, dar ce mai conteaza, am platit pentru el!

Hai sa facem o pauza! (respiratie abdominala 2 minute). Si sa o luam mai usor: daca am platit pentru spectacol banii sunt deja pierduti. Nu mai pot fi recuperati. Sunt de domeniul trecutului. S-au dus, intr-un fel, au fost „ingropati”. Ce conteaza acum? Viitoarele pierderi! (si castiguri, normal, dar acum discutam despre pierderi) Fiecare minut suplimentar petrecut in aceasta sala de cinema este un minut pierdut, deoarece nu-mi place ce vad (ma plictisesc sau, mai grav, ma enervez cu o rata de crestere logaritmica).

Eu trebuie sa decid in functie de pierderile din viitor (singurele asupra carora mai am control) si nu in functie de cele din trecut! Trecutul e trecut si acum nu mai conteaza. Asta imi spune (poate si tie) ratiunea. Un om inteligent se ridica si pleaca. Daca ramane pierde si mai mult decat a pierdut deja (banii pe bilete). Este ca si cum ai fi cumparat o prajitura apetisanta si, de la prima inghititura, iti vine sa vomiti insa o mananci constiincios deoarece, nu-i asa, ai platit-o! In acest caz „hrana” e reprezentata de imagini si de idei (sau absenta lor, mai degraba)

O activitate pe care ai inceput-o si in care, daca persisti, pierzi, trebuie oprita imediat, indiferent cat ai investit in ea!

Investitia nu mai poate fi recuperata si orice continuare a activitatii, in prezent, reprezinta o pierdere suplimentara. Poate ca e usor sa realizezi asta cand ma refer la filme proaste sau la prajituri toxice insa ce spui de urmatoarele exemple mai „grele”? (atentie, plecam de la ipoteza evaluarii continuarii activitatii ca „perdanta”)

  • O facultate pe care ai inceput-o
  • O scoala de formare in consiliere si psihoterapie pe care ai inceput-o
  • O linie de cariera pe care ai intrat
  • O relatie de cuplu initiata (si o casa cumparata, impreuna, eventual)
  • Un set de masuri economice in derulare
  • O reforma a unei institutii (sau a unui sector, de pilda invatamantul)
  • Un imprumut colosal oferit unei tari (ce sa zic si eu, Grecia, poate?)

Mintile noastre imperfecte ne angajeaza in actiuni care, la inceput, par dezirabile dar mai tarziu se dovedesc asociate cu consecinte foarte neplacute. Ni se pare, in acele momente, ca nu exista scapare (sau ca e prea costisitoare) si ramanem prinsi, uneori ani in sir, in capcana. Suntem prizonierii unui bias numit, uneori, sunk cost error. Ne vine greu sa recunoastem ca am gresit. Evitam durerea autoexaminarii oneste. Continuam sa investim bani, timp si/sau efort cu speranta absurda ca am mai putea salva ceva. Insa nu mai e nimic de castigat sau de compensat. Prajitura este amara, filmul este atat de prost incat nici sa te saruti relaxat nu poti, concertul este o pacaleala de zile mari iar piesa de teatru le-ar face si pe bufnite sa picoteasca.

Insa nu pleci pentru ca esti om iar oamenii sunt speciali, nu seamana cu gastele lui Lorenz sau cu gainile al caror IQ rivalizeaza cu noaptea polara. Oamenii raman deoarece au investit (au platit) si trebuie sa primeasca ceva in schimb. De ce nu invatam aceste lucruri la scoala? (nu „aceste” lucruri ci opusele lor, desigur) De ce nu suntem preveniti? De ce trebuie sa le descoperim pe cont propriu? (sunt optimist prin natura mea, refuz sa ma gandesc la cei care nu le descopera niciodata)

Mi-ar fi placut, pe undeva prin liceu, sa vina cineva sa-mi spuna: „Baiete, daca ai inceput un lucru si acel lucru in mod evident nu-ti aduce niciun castig, opreste-te! Nu conteaza ce ai pierdut in trecut ci conteaza ce ai putea pierde de acum incolo!” Mi-ar placea, ca sa visez un pic, sau doar sa te influentez subliminal, ca parintii sa faca asta cu copiii lor: sa le explice mecanismul sunk cost, protejandu-i, astfel, de propria lor irationalitate innascuta. Sunt multe moduri in care imi imaginez o lume mai buna si, pentru ca ma pricep oarecum la psihologie, am pus si eu, astazi, o caramida. Mizez pe educatie, informare, constientizare, cunoastere. Mizez si pe tine. Nu te-ai oprit din citit acest articol, sunt sigur. Oare de ce?

Switch to our mobile site